sporovăi vti [At: PR. DRAM 95 / V: (îrg) ~voi, (reg) ~vi / Pzi: ~esc / E: ns cf spori²] 1-2 A spune lucruri lipsite de importanță, vorbind mult și fără rost Si: a flecări, a îndruga, a măcina, a melița¹, a pălăvrăgi, a trăncăni¹, (pop) a cățăi (2), a dondăni (7-8), a flencăni (1), a troncăni, (îvp) a spori², (înv) a bârfi (1), a vorovi, (reg) a hondrăni (1), a pălamojdi, a pălăvrăgi, a pălăvri, a pichirisi¹, a prociti, a pruji¹, a stroncăni, a tălălăi¹, a tolocăni, (fam) a pupăi.

SPOROVĂÍ, sporovăiesc, vb. IV. Intranz. A vorbi mult (și fără rost), a spune verzi și uscate; a flecări, a trăncăni. Dascălul Iov îi întovărășise pe coloniști pînă la Păuna Mică. Îi plăcea să-i asculte sporovăind. SADOVEANU, P. M. 14. De partea cealaltă a zăplazului acoperit de trandafiri acățători, un grup de femei... sporovăiau, așteptînd rezultatul. BART, E. 254. Toți elevii... stăteau strînși în curtea școlii și sporovăiau zgomotoși între dînșii. VLAHUȚĂ, O. A. I 106. ◊ Tranz. (Rar) Ne puneau să sporovăim poezii lungi pe dinafară. I. BOTEZ, ȘC. 83. – Variante: sporovoí (CARAGIALE, O. III 42), (rar) sporoví (CARAGIALE, S. N. 46) vb. IV.

A SPOROVĂÍ ~iésc intranz. A vorbi mult și pe îndelete despre lucruri mărunte; a sta la taifas; a tăifăsui. /Din a spori și a ciorovăi

sporovăì v. a toca verzi și uscate: nu sporovăi mai mult ISP. [Lit. a spori din gură (finala sub influența analogică a lui ciorovăì)].

sporovi v vz sporovăi

sporovoi v vz sporovăi

SPOROVÍ vb. IV v. sporovăi.

sporovăĭésc v. intr. și tr. (d. rut. sporoviĭ, de ceartă; vsl. sŭporŭ, ceartă. V. sporesc 2). Îndrug la vorbe: a sporovăi verzĭ și uscate (Rebr. I, 79, 231 și 270 și II, 36 și 57). – Și sporodesc (Arg.) și sporovesc (Car.): sporovește și-ĭ turuĭe mereŭ gura (VR. 1909, 11, 224).

sporovăí (a ~) (pop., fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. sporovăiésc, imperf. 3 sg. sporovăiá; conj. prez. 3 să sporovăiáscă

sporovăí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. sporovăiésc, imperf. 3 sg. sporovăiá; conj. prez. 3 sg. și pl. sporovăiáscă

sporovăi (ind. prez. 1 sg. sporovăiesc, conj. sporovăiască)

sporovăesc, -ăiască 3 conj., -ăiam 1 imp.

SPOROVĂÍ vb. v. flecări.

SPOROVĂI vb. a flecări, a îndruga, a pălăvrăgi, a trăncăni, (pop.) a cățăi, a dondăni, a flencăni, a fleoncăni, a tăinui, a troncăni, (înv. și reg.) a spori, (reg.) a hondrăni, a pălamojdi, a pălăvăcăi, a pălăvri, a pichirisi, a tăini, a tălălăi, a tolocăni, a torosi, a zăgrăi, (Mold.) a lehăi, a leorbăi, (prin nord-estul Olt.) a prociti, (prin Mold.) a pruji, (Transilv.) a stroncăni, (prin Munt.) a tîndăli, (Ban.) a tonoci, (înv.) a bîrfi, a limbuți, a vorovi, (fam.) a pupăi, (fig.) a clămpăni, a clănțăni, a cotcodăci, a dîrdîi, a hodorogi, a măcina, a melița, a toca. (Au ~ toată ziua.)

sporovăí (-ăésc, -ít), vb. – A vorbi, a trăncăni, a flecări. – Var. sporăvăi, sporovoi, sporoji și der. Creație expresivă, cf. ciorovăi, dorovăi. Legătura cu spor „folos, cîștig” (Cihac, II, 359), cu sl. sŭporŭ „luptă” (Tiktin) sau cu bg. sboruvam (Conev 94) nu pare evidentă. – Der. sporovăială, s. f. (flecăreală, trăncăneală); sporovăitor, adj. (flecar, trăncănitor).

sporovăi, sporovăiesc v. i. a flecări, a vorbi mult și fără rost