spintecătură sf [At: ANON. CAR. / V: (înv) ~tic~ / Pl: ~ri / E: spinteca + -ătură] 1-2 Spintecare (1-2). 3 (Ccr) Tăietură lungă și adâncă făcută în corpul unor ființe. 4 (Pex) Loc unde s-a făcut o spintecătură (3). 5 (Pop) Semn distinctiv în formă de tăietură lungă la urechea unor animale spre a fi mai ușor identificate de posesor. 6-8 Spintecare (3-5). 9 (Ccr) Bucată desprinsă prin despicare dintr-un lemn. 10 (Pop; spc) Scândură îngustă, foarte sbuțire și flexibilă, de calitate inferioară. 11-12 Spintecare (7-8). 13 (Pan; ccr) Albie a unui râu (de munte). 14-15 Spintecare (11-12). 16 (Înv; fig; dep) Femeie de moravuri ușoare. 17 (Înv; fig; dep) Persoană lipsită de seriozitate.

SPINTECĂTÚRĂ, spintecături, s. f. Tăietură lungă și adîncă, crăpătură, despicătură. Trebuie o mică școală pentru a ști cum să scoată ochiul cu o bucată de coajă, pentru a se lipi de spintecătura unde are să trăiască altoiul. La TDRG. ◊ Fig. Motrul, tolănit în spintecătura dealurilor ca un balaur ostenit, își tremură solzii sclipitori în soare. VLAHUȚĂ, O. A. II 128.

spintecătură f. 1. acțiunea de a spinteca și rezultatul ei; 2. bucată de lemn spintecat.

spintecătúră f., pl. ĭ. Loc spintecat. V. sfîșietură.

spintecătúră s. f., g.-d. art. spintecătúrii; pl. spintecătúri

spintecătúră s. f., g.-d. art. spintecătúrii; pl. spintecătúri

SPINTECĂTÚRĂ s. 1. ruptură, sfâșietură, (înv.) spărtură. (~ la o haină.) 2. crăpătură, despicătură, tăietură. (~ la fustă.)

SPINTECĂTURĂ s. 1. ruptură, sfîșietură, (înv.) spărtură. (~ la o haină.) 2. crăpătură, despicătură, tăietură. (~ la fustă.)

spintecătură, spintecături s. f. (vulg.) prostituată.