SFÁRĂ s. f. (Pop.) Miros greu (și fum) rezultat din arderea grăsimilor sau a cărnii, de la lumânări de seu etc.; fum înecăcios. ◊ Expr. A da sfară în țară (sau, rar, în sat, în mahala etc.) = a da de știre, a răspândi o veste. [Var.: șfáră s. f.] – Din sl. skvara.

sfară¹ sf [At: MOXA, 354/29 / V: (reg) șf~ / Pl: ~re, (înv) sfări / E: slv сквара] 1 Miros greu (cu fum înecăcios) rezultat din arderea grăsimilor, a cărnii, a (mucurilor) lumânărilor de seu etc. 2 Fum înecăcios Si: mârlăiță. 3 (Rar; îe) A da ~ în țară (Rar) A semnaliza un pericol sau a vesti ceva prin aprindere de focuri în anumite locuri. 4 (Pop; rar; îe) A da ~ în țară (sau în sat, în mahala etc.) A anunța (1). 5 (Înv) Jertfă adusă divinităților păgâne (prin sacrificiu și ardere pe altar). 6 (Înv) Jertfă umană.

SFÁRĂ s. f. Miros greu (și fum) rezultat din arderea grăsimilor sau a cărnii, de la lumânări de seu etc.; fum înecăcios. ◊ Expr. A da sfară în țară (sau, rar, în sat, în mahala etc.) = a da de știre, a răspândi o veste. [Var.: șfáră s. f.] – Din sl. skvara.

SFÁRĂ² s. f. Fum înecăcios și miros greu rezultat din arderea grăsimilor; p. ext. fum, coloană de fum. (Atestat în forma șfară) Aprindeau pe corhane mai multe focuri decît aveau stîni; și răzășii, din depărtarea la care se aflau, numărau șfară de fum după șfară de fum. SADOVEANU, N. P. 191. ◊ Expr. A da sfară în țară (sau, rar, în sat, în mahala etc.) = a da de știre, a răspîndi o veste. Sfară se dete în țară de această fericită întîmplare. ISPIRESCU, L. 141. Variantă: șfáră s. f.

SFÁRĂ f. Fum cu miros specific provenit din arderea grăsimilor sau a cărnii. ◊ A da ~ în țară a da de știre; a vesti. /<sl. skvara

SFARĂ s.f. (Mold.) Dîră de fum. Să umplură toate cetăți și orașe de răgetele dobitoacelor . . . și de fumul jărtvelor și era pretutinderea mare greutate și văzduhul să-mplu de sfară. DOSOFTEI, VS. Dobitoace giunghia și aprindea pre jărtăvnic și să înălța sfara dreptu la ceriu și primiia Dumnedzău jărtva lui Avel. NCL. I, 12; cf, DOSOFTEI, MOL. Etimologie: sl. skvara.

sfară f. 1. fum, fumul dela lumânări de pe altar: se înalță sfară drept la cer; 2. fig. veste, svon: împăratul dase sfară în țară ISP. [Slav. SKVARA, fum, miros de bucătărie].

1) sfáră f., pl. sfărĭ (vsl. skvara, a.î.). Vechĭ. Miros de grăsime, de carne arsă, de lumînărĭ de seŭ ș.a. Jertfă oferită zeilor păgîneștĭ. Fig. Veste, zvon, numai în loc. a da sfară’n țară, a divulga, a anunța pretutindenĭ, a da alarma (une-orĭ confundat cu sfoară, ca la Pan). – În nord (azĭ) șfară, pl. șferĭ, de unde și șfărărie (Btș.), fum din topirea grăsimiĭ. V. telegraf.

ȘFÁRĂ¹ s. f. v. sfară².

2) șfáră, V. sfară 1.

!sfáră (fum) (pop.) s. f., g.-d. art. sfárei; pl. sfáre

sfáră s. f., pl. sfáre

sfáră s. f. – 1. Fum, fum înecăcios. – 2. Miros greu, miros de carne sau de grăsime încinsă. – 3. (Înv.) Sacrificiu. – 4. Anunț, știre. – Var. Mold. șfară. Sl. skvara (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 337). Sensul 4, azi aproape exclusiv sfoară, în expresia „a da sf(o)ară’n țară” „a face cunoscut”, fără îndoială din sensul înv. de a comunica știrile importante prin focuri de strajă. – Der. sfarog, s. n. (obiect ars sau uscat), cu suf. -og (după Candrea, din rus. svarok; după Scriban, din sl. tvarogŭ „brînză”); sfarogi (var. sfărogi, sfîrlogi), vb. (a se face sfavog, a se scoroji), negreșit în relație expresivă cu (s)corogi; sfîrloagă, s. f. (încălțăminte uzată); sfarnic, s. n. (înv., altar pentru jertfă). – Din rom. provine țig. suvara „veste” (Graur, BL, III, 186). Cf. scradă.

sfáră, s.f. – 1. Fum înecăcios. 2. Miros de carne sau de grăsime încinsă (Lenghel, 1979). – Din sl. skvara „fum, miros de bucătărie” (Șăineanu, Scriban; Miklosich, Cihac, cf. DER; DEX). Cuv. rom. > țig. suvara „veste” (Graur, cf. DER; MDA).

sfáră, s.f. – 1. Fum înecăcios. 2. Miros de carne sau de grăsime încinsă (Lenghel 1979). – Din sl. skvara (Miklosich, Cihac cf. DER).

a da sfară / sfoară-n țară expr. a lansa un zvon, a da de știre.