SCUIPÁ, scuip, vb. I. 1. Intranz. A elimina din gură salivă, flegmă etc. cu o mișcare specifică a buzelor și a limbii. ♦ Tranz. A arunca scuipat asupra (sau în urma) cuiva sau a ceva (sau a face numai gestul respectiv), în semn de batjocorire, de înjosire, de dispreț; fig. a-și manifesta disprețul față de cineva (prin cuvinte, atitudini etc.). ♦ Tranz. A da, a azvârli ceva afară din gură; p. ext. din gâtlej sau din plămâni; a expectora. ◊ Expr. (Fam.) A-și scuipa plămânii = a) se spune despre bolnavii de tuberculoză care tușesc și expectorează des; b) se spune pentru a arăta că cineva depune eforturi deosebite pentru ceva (fără rezultatele scontate). A scuipa sânge = a avea o hemoptizie. 2. Tranz. A elimina (ajutat de salivă) un corp străin aflat sau introdus în gură. 3. Intranz. și tranz. Fig. A arunca ceva cu forță. – Lat. *scupire.

scuipa [At: (cca 1550) CUV. D. BĂTR. II, 418/18 / V: (îrg) ~pi, scupi, ~upia (Pzi: scupiu), scopi, șchiopi, șchiupi, școpi, (înv) schiupi, scuepi, schiopi, șchiopti, șchiuopi, (reg) schipa, schipi, scâpa, scâpia, scâpta, șchipa, șchipi, șchipia / Pzi: scuip / E: ml *scupire cf expuere] 1 vi A elimina din gură salivă, printr-o mișcare specifică a buzelor și a limbii Si: (reg) a se sciurca, a stupi (1). 2 vi (Reg; d. oameni; îe) A ~ de sus (sau departe) A fi îngâmfat. 3 vi (D. oameni; îe) A linge unde a ~t A-și retrage vorbele (răuvoitoare). 4 vt A expectora (1). 5 vt (Pfm; d. bolnavii de tuberculoză; îe) A-și ~ plămânii (sau, reg, bojocii) A tuși și a expectora des. 6 vt (Pfm; d. oameni; îae) A depune eforturi mari pentru a realiza ceva (cu riscul pierderii sănătății). 7 vt (Pop; îe) A ~ sânge A avea o hemoptizie. 8 vi (D. pisici) A-și încorda corpul într-o mișcare de apărare și de atac, însoțită de un pufăit specific. 9-10 vt A arunca scuipat¹ (4) asupra (sau în urma) cuiva sau a ceva (sau a face numai gestul respectiv) în semn de batjocorire, de înjosire, de dispreț. 11 vt (Fig) A-și manifesta disprețul față de cineva (prin cuvinte, atitudini etc.). 12-13 vtr (Reg) A (se) murdări cu scuipat¹ (4). 14 vt (C. i. corpuri străine, substanțe etc.) A elimina (cu forță) din gură (împreună cu scuipatul¹ (4). 15 vt (Fig; c. i. cuvinte sau lucruri neplăcute, jignitoare etc.) A rosti (cu mânie, cu dispreț etc.). 16 vt (Fig; rar) A pronunța cu efort. 17-18 vti (Pan) A arunca cu forță. 19 vt (Arg) A oferi.

SCUIPÁ, scuip, vb. I. 1. Intranz. A elimina din gură salivă, flegmă etc. cu o mișcare specifică a buzelor și a limbii. ♦ Tranz. A arunca scuipat asupra (sau în urma) cuiva sau a ceva (sau a face numai gestul respectiv), în semn de batjocorire, de înjosire, de dispreț; fig. a-și manifesta disprețul față de cineva (prin cuvinte, atitudini etc.). ♦ Tranz. A da, a azvârli ceva afară din gură, p. ext. din gâtlej sau din plămâni; a expectora. ◊ Expr. (Fam.) A-și scuipa plămânii = a) se spune despre bolnavii de tuberculoză care tușesc și expectorează des; b) se spune pentru a arăta că cineva depune eforturi deosebite pentru ceva (fără rezultatele scontate). A scuipa sânge = a avea o hemoptizie. 2. Tranz. A elimina (ajutat de salivă) un corp străin aflat sau introdus în gură. 3. Intranz. și tranz. Fig. A arunca ceva cu forță. – Lat. *scupire.

SCUIPÁ, scuip, vb. I. Intranz. 1. A elimina din gură salivă, cu o mișcare particulară a obrajilor, a buzelor și a limbii. Moșul scuipă cu necaz. DUMITRIU, N. 171. Cuscrul Ilie își trase un pumn în căciulă și scuipă printre dinți. SADOVEANU, O. VII 351. Unii... scuipau în fluviu cu dispreț, intrau în cafenea ca să-și urmeze discuțiile și jocurile întrerupte. BART, E. 283. ◊ Expr. A-și scuipa în sîn v. sîn. ♦ Tranz. A arunca scuipat asupra cuiva (sau în urma cuiva), pentru a-l înjosi, a-l batjocori; fig. a-și manifesta disprețul față de cineva (prin cuvinte, atitudini). Colonelul gîndi: chiorul de Jimborean merge de bună samă la divizie să raporteze. Generalul are să-l scuipe. CAMILAR, N. I 80. Orheianu își repezi din șa trupu’ nainte, scuipă pe Șoimaru și ridică asupră-i buzduganul. SADOVEANU, O. VII 170. Mi-ai pus pe umeri cît ai vrut, Și m-ai scuipat și m-ai bătut Și cîne eu ți-am fost! Ciocoi pribeag, adus de vînt! COȘBUC, P. I 207. M-am dus la boieri să mă jăluiesc. Și boierul, în loc de un cuvînt bun, m-a scuipat drept în obraz, de față cu slugile sale. CREANGĂ, A. 159. ♦ Tranz. A da ceva afară din gură, din gîtlej sau din plămîni; a expectora. Bolborosi, scuipînd apă. DUMITRIU, N. 162. Numai cîțiva dinți are. – Pe ceilalți, spune, i-am scuipat de cînd am fost dat ordonanță la ofițer. STANCU, D. 245. Vîrful țigării îl scuipă scîrbit peste balustradă în mare. C. PETRESCU, Î. I 3. Scuipă îngrozit, însă în loc de sînge azvîrli țiuitoarea. SAHIA, N. 108. ◊ Fig. Spun! izbuti să scuipe glas sulgerul. SADOVEANU, Z. C. 130. ◊ Expr. A-și scuipa plămînii, se spune despre bolnavii de tuberculoză care tușesc tare și expectorează mult. A scuipa sînge = a expectora flegmă sanghinolentă (în anumite cazuri patologice). 2. Fig. A arunca ceva cu forță (printr-o deschizătură). Motorul bătea și scuipa dintr-o țeavă spre nori. SADOVEANU, M. C. 28. M-am pierdut... Printre munții de pucioasă care scuipă și se rup Aruncîndu-și bolovanii în văzduhurile roșii. EFTIMIU, Î. 63. Lumînarea de seu sfîrîia și scuipa tot mai des din feștila cu miros. I. BOTEZ, ȘC. 70. ◊ Tranz. Artileria grea scuipa obuz după obuz. CAMILAR, N. I 285. Parcă zboară, Parcă-noată, Scuipă foc, înghite drum, Și-ntr-un val-vîrtej de fum Taie-n lung pădurea toată. TOPÎRCEANU, B. 43.

A SCUIPÁ scuip 1. tranz. 1) (salivă, flegmă etc.) A arunca din gură (cu ajutorul limbii și a buzelor); a stupi. ◊ ~ sânge a fi grav bolnav (de tuberculoză). A-și ~ sufletul cu cineva (sau cu ceva) a se chinui mult cu o persoană nepricepută sau îndărătnică ori cu un lucru greu de făcut. 2) fig. (persoane) A batjocori prin gestul scuipatului; a stupi. 2. intranz. A evacua saliva sau flegma din gură (cu ajutorul limbii și al buzelor); a stupi. [Monosilabic] /<lat. scupire

A SE SCUIPÁ mă scuip intranz. A face (concomitent) schimb de batjocuri (cu cineva). /<lat. scupire

scuipà v. 1. a da afară orice materie din gură, gâtlej, plămâni: a scuipa sânge; 2. a vărsa: a scuipa foc. [Macedo-rom. ascupi: probabil onomatopee, ca și sinonimul Mold. stupì].

scâpa v vz scuipa

scâpia v vz scuipa

scâpta v vz scuipa

schiopi¹ v vz scuipa

schipa v vz scuipa

schipi v vz scuipa

schiupi v vz scuipa

scopi² v vz scuipa

scuepi v vz scuipa

scuipi v vz scuipa

scupi v vz scuipa

scupia v vz scuipa

2) schĭopésc v. tr. Munt. vest. Fac șchĭop, șchĭopez.

scuĭp, a -á v. intr. (vlat. côspire [cl. conspúere], pin met. scopire, prez. scupio, de unde vechiu scuip [ca roĭb din rŭbeus], a scuĭpi, azĭ a scuipa și a șchiopi [Dos., ca schimb din *schiamb]. Cp. cu vfr. escopir, sp. escupir, pg. cuspir). Vest. Arunc saliva din gură: fumătoriĭ scuĭpă mult V. tr. Arunc din gură sau din gît: a scuĭpa flegmă. Murdăresc cu scuipat: a scuĭpa pardoseala. – Vechi și scuĭpesc, șchĭopesc, șchĭuopesc, școpesc. Azĭ în est stupesc (pop. stuchesc și stuchĭ, tu stuchĭ, el stuche, să stuche), rar șchĭopesc; In Gorj. eŭ scupiĭ (tu scúpiĭ, el scúpie, scupiém, scupiáțĭ, scúpie; a scupia), în Meh. șchĭupesc, în Ban. șchip (a șchipa).

scupíĭ V. scuĭp.

scuipá (a ~) vb., ind. prez. 3 scúipă

scuipá vb., ind. prez. 1 sg. scuip, 3 sg. și pl. scúipă

scuip.

SCUIPÁ vb. 1. a expectora. 2. (reg.) a hraconi, (Mold. și Bucov.) a stupi.

SCUIPA vb. 1. a expectora. 2. (reg.) a hraconi, (Mold. și Bucov.) a stupi.

SCUIPARE DE SÂNGE s. v. hemoptizie.

scuipá (-p, át), vb. – 1. A elimina salivă. – Var. scuipi, sch(i)u(o)pi, st(i)ui, Banat șchi(o)pi, știpi, știpa, Mold. stupi, stuchi, scupi. Mr. ascuchiu, ascuchire, megl. scupés, scupiri. Lat. conspuĕre, prin intermediul unor rezultate populare care se pare că nu au variat încă din epoca romană. Cu reducerea normală a lui ns › s, rezultatul *cospuĕre (montañés, port. cuspir) ar fi ajuns la o metateză *scupuere › *scupire (v. fr. escopir, sp. escupir), care explică și rezultatul rom. Totuși interpretările variază mult. S-a propus o evoluție *exconspuĕre › excuppere (G. Paris, Rom., XVI, 153); *esconspῑre (Cornu, Rom., IX, 130; Pușcariu 1556; Tiktin); *expuĕre (Cihac, I, 249; Koerting 3374); *scuppῑre, de origine imitativă (Meyer-Lübke, ZRPh., X, 173; REW 8014); *stupῑre (Densusianu, Hlr., 197); *sputāre (Meyer 336); *conspāre (Pascu, I, 43). Forma cea mai veche este scuipi, la Coresi; dacă se ține cont de var., este de uz general (ALR, I, 87). Der. scuipat (var. scuipit, scuipătură, stupit, stupitură), s. n. (faptul de a scuipa); scuipătoare, s. f. (vas în care se scuipă; Arg., gură).

SCUPI v. Skopje.

scuipa, scuip v. i. (intl.) 1. a trăda. 2. a mărturisi.

a scuipa contra vântului expr. (vulg.) 1. a se pune rău cu șefii. 2. a manifesta lipsă de orientare.

a scuipa foc expr. (d. oameni) a fi furios / mânios.

a-și scuipa bojocii expr. (pop.) a fi bolnav de tuberculoză.

a-și scuipa fierea expr. a vorbi cu ură.

a-și scuipa plămânii expr. 1. a tuși des, cu expectorație bogată. 2. a depune eforturi deosebite fără a obține rezultatele scontate.