săniuță sf [At: LB / V: (reg) săinu~ / Pl: ~țe / E: sanie + -uță] 1-2 (Șhp) Sanie (1) (mică) Si: sănioară (1-2), săniucă (1-2), săniușcă (1-2). 3 Sanie (6).

SĂNIÚȚĂ, săniuțe, s. f.. 1. Diminutiv al lui sanie. Săniuța mă purta pe coasta unei văi și clopotele calului sunau înăbușit, în armonie cu pustia. SADOVEANU, O. VIII 170. Zi cu soare, ger cu stele!... Hai, iubită, la primblare. Caii mușcă-a lor zăbale, surugiul e călare; Săniuța, cuib de iarnă, e cam strîmtă pentru doi. ALECSANDRI, P. A. 114. 2. Sanie mică cu care se dau copiii pe zăpadă. Iarna, puneam cîinele în săniuță Ca să știe și el ce bine-i să te poarte alții. BENIUC, V. 24. Hudițele satului erau liniștite; copiii se întorseseră pe-acasă cu săniuțele. SADOVEANU, O. VIII 114.

săniúță f., pl. e (d. sanie). Sanie mică pe care o trage omu saŭ cu care se lasă copiiĭ la vale pe zăpadă. – În loc de a te da cu săniuța saŭ alergărĭ cu săniuța, uniĭ zic după engl. „curse de bobsleigh”.

săinuță sf vz săniuță

săniúță (-ni-u-) s. f., g.-d. art. săniúței; pl. săniúțe

săniúță s. f. (sil. -ni-u-), g.-d. art. săniúței; pl. săniúțe

SĂNIÚȚĂ s. sănioară, (reg.) săniușcă, (prin Maram.) săniucă, (prin Munt. și Olt.) scârlete.

SĂNIUȚĂ s. sănioară, (reg.) săniușcă, (prin Maram.) săniucă, (prin Munt. și Olt.) scîrlete.

săniuță s. f. sg. vodcă indigenă de calitate inferioară.