sădilă¹ sf [At: I. GOLESCU, C. / V: ~delă, săti~, sidi~ / Pl: ~le / E: bg садило] (Mun; Olt) Sădelcă¹.

SĂDÍLĂ, sădile, s. f. Sac mic cu țesătura rară, de obicei îngustat la fund, în care se pune brînza la scurs. Acum nu era acasă decît un cioban bătrîn și șchiop, care dregea sădilele. GALACTION, O. I 155. Brînză dulce din sădilă. MAT. FOLK. 116. – Variante: sedílă, sidílă (TEODORESCU, P. P. 513) s. f.

SĂDÍLĂ ~e f. Traistă din pânză foarte rară pentru scurs brânza. /<bulg., sb. sadilo

sădilă (sedilă) f. sac de ață de cânepă țesut rar, mai lat la gură și mai ascuțit la fund, în care ciobanii pun cașul: în sădilă se trece brânza, ca să-i se scurgă zerul. [Serb. SIDLO, sădilă].

SEDÍLĂ², sedile, s. f. Săculeț cu țesătură rară, în care se pune brânza la scurs. [Var.: (reg.) sădílă, sidílă s. f.] – Din bg., sb. sedilo.

osedilă sf vz sădilă

sădelă sf vz sădilă¹

sătilă sf vz sădilă¹

sidilă¹ sf vz sădilă¹

SEDÍLĂ², sedile, s. f. Săculeț cu țesătură rară, în care se pune brânza la scurs. [Var.: (reg.) sădílă, sidílă s. f.] – Din bg., scr. sedilo.

SEDÍLĂ¹ s. f. v. sădilă.

SIDÍLĂ s. f. v. sădilă.

sedilă f. V. sădilă.

sădílă (săculeț) (pop.) s. f., g.-d. art. sădílei; pl. sădíle

sădílă (săculeț) s. f., g.-d. art. sădílei; pl. sădíle

SĂDÍLĂ s. v. sădelcă.

sădilă s. v. SĂDELCĂ.

SEDILĂ s. săculeț, (reg.) sac, săcui, săculeț, săculete, scurgătoare, zăgîrnă. (~ pentru scurs brînza.)

sidílă (-le), s. f. – Tipar de brînză din țesătură inferioară, în formă de sac. – Var. sădilă, sedilă. Sb., slov. cedilo (Tiktin; Candrea), bg. cĕdilo (Conev 65), cf. ngr. τσανδίλα (Danguitsis 163). Fonetismul nu este normal.