reificare sf [At: DN³ / Pl: ~cări / E: ns cf fr réification] Proces în cursul căruia relațiile sociale îmbracă forma unor relații între obiecte concrete, iar omul însuși devine din subiect al proceselor sociale obiectul acestora, asemenea unui lucru.

REIFICÁRE s.f. (Fil.) Concretizare, materializare (a unei idei). ♦ Proces prin care relațiile sociale îmbracă forma unor relații obiectuale, omul însuși devenind din agent conștient al proceselor sociale simplu obiect, lucru, instrument al acestora. [< engl. reification, cf. lat. res – lucru].

REIFICÁRE s. f. (fil.) 1. acțiunea de a reifica. 2. tendința de a da oricărui lucru dinamic, de mișcare un caracter static. 3. înțelegerea greșită a raporturilor sociale ca raporturi dintre lucruri, obiectuale, autonomizate. (< reifica)

reificáre (re-i-) s. f., g.-d. art. reificắrii; pl. reificắri

reificáre s. f. (sil. re-i-), g.-d. art. reificării; pl. reificări

REIFICÁRE (după fr. réification; de la lat. res „lucru”) s. f. (FILOZ.) Proces în cursul căruia relațiile sociale îmbracă forma unor relații obiectuale, iar omul însuși devine din subiect (agent conștient) al proceselor sociale obiectul acestora, asemenea unui lucru. Conceptul a fost formulat de G. Lukács și mai ales de Th. Adorno.