reflectare sf [At: EMINESCU, N. 32 / Pl: ~tări / E: reflecta] 1 Răsfrângere a luminii, a undelor, a fasciculelor corpusculare etc. Si: reflectorizant (1). 2 Meditație. 3 Categorie a gnoseologiei materialist-didactice, care se referă la esența raportului dintre subiect și obiect, dintre conștiință și lumea exterioară.

REFLECTÁRE, reflectări, s. f. Acțiunea de a (se) reflecta și rezultatul ei; răsfrîngere, oglindire. Reflectarea ceriului înstelat într-un strop de rouă. EMINESCU, N. 32. ◊ Fig. Nu mai avea dureri, nici bucurii, decît acele ale copilului ei. Sufletul ei întreg era o reflectare umbroasă și tristă a sufletului său de copil. EMINESCU, N. 41.

REFLECTÁRE s.f. Acțiunea de a (se) reflecta și rezultatul ei; răsfrângere, oglindire; redare. ♦ Categorie filozofică exprimând esența relației dintre materie și conștiință, privită sub raport gnoseologic; procesul de cunoaștere a lumii de către om. [< reflecta].

REFLECTÁRE s. f. acțiunea de a (se) reflecta. ◊ (arte) redare, oglindire transfigurată a realității. ◊ categorie a filosofiei care exprimă esența relației dintre materie și conștiință, privită sub raport gnoseologic. (< reflecta)

reflectáre (re-flec-) s. f., g.-d. art. reflectắrii; pl. reflectắri

reflectáre s. f. (sil. -flec-), g.-d. art. reflectării; pl. reflectări

REFLECTÁRE s. 1. v. reflexie. 2. v. oglindire. 3. (concr.) imagine. (~ cuiva într-o oglindă.) 4. înfățișare, oglindire, reprezentare. (~ realității în artă.) 5. v. proiecție. 6. v. cugetare.

REFLECTARE s. 1. (FIZ.) întoarcere, răsfrîngere, reflexie, repercutare. (~ unei unde.) 2. oglindire, proiectare, răsfrîngere, reflex, (înv.) reflect. (~ în apă a stelelor.) 3. (concr.) imagine. (~ cuiva într-o oglindă.) 4. înfățișare, oglindire, reprezentare. (~ realității în artă.) 5. oglindire, proiecție. (Ieronim e ~ idealizată a lui Eminescu însuși.) 6. cugetare, gîndire, meditare, meditație, reflecție, reflexie, (înv.) schepsis. (O ~ adîncă.)