rătăcană sf [At: ALECSANDRI, T. 530 / V: ~an s, ~nie, ~cănie, rotacan s / Pl: ~ni, ~ne / E: ns cf roată] 1 (Reg) Groapă adâncă. 2 (Reg) Hârtop (3). 3 Loc sălbatic. 4 Prăpastie. 5 Porțiune dintr-o semănătură stricată de vite. 6 (Mun; îf rătăcan) Insulă mică. 7 Prispă mică de pământ. 8 (Pan) Rană deschisă care nu se vindecă. 9 Cicatrice rămasă de pe urma unui abces care s-a vindecat greu. 10 (Într-un joc de copii; îf rotacan) Cerc de mărimea unei roți de car, desenat pe pământ. 11 Bețișor subțire, cu noduri.

RĂTĂCÁNĂ, rătăcăni, s. f. (Mold.) Groapă adîncă, scufundătură, hîrtop. Cum dracul se face că-și rup sătenii osiile roților prin rătăcănile drumului, în mijlocul tîrgului? SADOVEANU, M. 167. Mergînd noi în pasul cailor, din hop în hop, tot înainte prin rătăcănile de pe ulițile Iașilor, am ajuns într-un tîrziu, noaptea, în cieriul Socolei. CREANGĂ, A. 128.

RĂTĂCÁNĂ, rătăcăni, s. f. (Reg.) Groapă adâncă, scufundătură, hârtop. – Din rătăci + suf. -ană.

rătăcánă și -ánie f., ănĭ, ăniĭ. Nord. „Groapă întinsă” (Șez. 37, 43), șănțuleț săpat de ploaĭe: pe ogoarele cu popușoĭ apa a săpat rătăcănĭ (Sadov. Univ. 20 Aŭgust 1912).

rătăcane s. pl. v. HÎRTOAPE. HOPURI.

rătăcánă, rătăcăni, s.f. (pop.) șanț făcut de ploaie; hârtop; surpătură.