rășchia vt [At: LB / V: rășca, ~chi' (Pzi: ~iesc), râsc~, râș~, resc~, reș~, reșchita, risc~, riș~ / Pzi: ~iez, (reg) rășchiu, rășchii / E: ml *rasclare] 1 (Fșa) A depăna firele toarse de pe fus sau de pe ghem pe rășchitor pentru a le face jurebii. 2 (Reg; pcf rășchira) A răsfira (1). 3 A întinde în lături. 4 (Reg) A scurma. 5 (Reg) A zgâria.

RĂȘCHIÁ, rắșchiu și rășchiez, vb. I. Tranz. A trece firele de cînepă, de in etc. de pe fus sau de pe ghem pe rășchitor. Îi dete o chită de cînepă și-i spuse că pînă în seară s-o toarcă, s-o rășchie, s-o urzească, s-o țeasă. MARIAN, O. II 184. ◊ (Complementul indică obiectul de pe care se deapănă; cu pronunțare regională) A doua rîșchie fuse pe un rîșchitor de aur. SEVASTOS, N. 225. ◊ Absol. Fata are să rîșchie. ȘEZ. I 184.

A RĂȘCHIÁ ~éz tranz. (fire textile) A depăna de pe fus sau de pe ghem pe rășchitor. /<lat. rasclare

rắschiĭ și rắșchiĭ (vest) și rî́șchiĭ (est), a -iá v. tr. (lat. *rasclare, din *rastlare, a grebla, d. rastrum, greblă; it. raschiare, fr. racler, a zgîria, a rade, a răzui). Est. Depăn lînă de pe fus pe răschitor.

rắșchiĭ, rășchitór, V. răsch-.

rășchiá (a ~) (-chi-a) vb., ind. prez. 3 rășchiáză, 1 pl. rășchiém (chi-em); conj. prez. 3 să rășchiéze; ger. rășchiínd (-chi-ind)

rășchiá vb. (sil. -chi-a), ind. prez. 1 sg. rășchiéz, 3 sg. și pl. rășchiáză, 1 pl. rășchiém (sil. -chi-em); conj. prez. 3 sg. și pl. rășchiéze; ger. rășchiínd (sil. -chi-ind)

rășchia (i-a) (ind. prez. 3 sg. și pl. rășchiază, 1 pl. rășchiem, ger. rășchiind)

RĂȘCHIÁ vb. v. râcâi, scormoni, scurma.

rășchia vb. v. RÎCÎI. SCORMONI. SCURMA.

rășchiá (rășchiéz, rășchiát), vb. – A depăna. – Var. rîșchia, pers. I rășchii. Bg. rasšivam „a descoase, a depăna”, de unde și megl. rășies „a depăna”; forma rom. este rezultatul unei disimilări din *răsșia, ca în cazul lui rășchira. Etimologiile propuse nu par probabile: din lat. *rasclāre (Pușcariu 1441; Tiktin; REW 7072; Candrea); din lat. *resticŭlāre, din resticŭla „funie” (Densusianu, GS, II, 320). – Der. rășchitor (var. rășchitoare, rîșchitor), s. n. (unealtă de depănat), pe care Pascu, I, 67, o derivă din lat. *re-ex-clāvātōrium.