puf¹ [At: ȚICHINDEAL, F. 214/24 / Pl: (4-5) ~uri / E: fo] 1 i Cuvânt care redă zgomotul înfundat produs de lovirea, în cădere, a unui corp de o suprafață moale Si: buf. 2 i Cuvânt care redă zgomotul produs de eliminarea bruscă și cu intermitențe a aerului pe nări, pe gură. 3 i (Mun) Bășină (1). 4 sn (Mun) Înțepătură de ac. 5 sn (Mun; spc) Injecție.

PUF ¹ interj. Onomatopee care redă zgomotul produs de o suflare bruscă, de o izbucnire în rîs, de pufăitul din lulea, de o lovitură etc. Dracul făcu – puf! cu capul de perete. RETEGANUL, P. III 58. Așa fătul meu! el zice, a sufla, puf! nu e greu. PANN, P. V. II 19.

PUF¹ interj. (se folosește repetat pentru a reda, de obicei, zgomotul produs de eliminarea bruscă și cu intermitențe a aerului (pe nări, pe gură) sau de aburii ce se evacuează sub presiune din locomotivă). /Onomat.

puf! int. ce exprimă sgomotul surd ce face un corp căzând.

2) puf! interj. care arată suflarea. De ex.: auzind pașĭ, el puf în lumînare = stinse lumînarea (rudă cu puf 1 și cu buf).

puf¹ interj.

puf interj.

PUF interj. buf!

PUF interj. buf!

puf interj. – Imită forăitul. Creație expresivă, cf. buf, uf. – Der. pufăi (var. pufui), vb. (a (s)forăi; a pufni, a fuma pipă); pufai, s. n. (prahiță, Lycoperdon communis); pufăios, adj. (puhav); pufni, vb. (a pufăi; a izbucni în rîs), cf. bufni; pihăi, vb. (a forăi); pifăi, vb. (a fuma); pufnitură, s. f. (forăit, bufnet); pufăit (var. pufuit), s. f. (bufnit, suflu); pufnet, s. n. (bufnit).