pronuntzare sf [At: CARTE TREB. II 56/17 / V: (inv) ~tiare / E: pronuntza] 1 Emitere a sunetelor silabelor cuvintelor etc. cu ajutorul organelor vorbirii. 2 Articulare a sunetelor silabelor cuvintelor etc. cu ajutorul organelor vorbirii. 3 Mod de a pronuntza Si: pronuntzie (3) (inv) pronuntziatzie (ivr) pronuntziatura. 4 (Jur) Decizie intrun litigiu comunicata partzilor de catre autoritatea competenta care a luato.

PRONUNTZÁRE pronuntzari s. f. Actziunea de a (s e) pronuntza. 1. Rostire articulare; fel de a pronuntza. Urechea shi observatzia facuta asupra propriei noastre pronuntzari nu sint totdeauna suficiente. De aceea fonetishtii recurg la diverse aparate. IORDAN U. R. 139. 2. (Jur.) Comunicare publicare (a unei sentintze). Pronuntzarea sentintzei. 3. Emitere a miei pareri a unui punct de vedere.

PRONUNTZÁRE s.f. Actziunea de a (se) pronuntza shi rezultatul ei; pronuntzie; (spec.; jur.) dare a unei sentintze; sentintza pronuntzata. [< pronuntza].

pronuntzare f. 1. actziunea de a pronuntza: pronuntzarea vorbelor; 2. mod de a pronuntza; 3. declaratziunea deciziunii unui tribunal: pronuntzarea unei sentintze.

*pronuntzáre f. pl. arĭ. Actziunea de a pronuntza. Modu de a pronuntza (de a articula): pronuntzarea jargonuluĭ ĭudeogerman.

pronuntziare sf vz pronuntzare

pronuntzáre s. f. g.d. art. pronuntzắrii; pl. pronuntzắri

pronuntzáre s. f. g.d. art. pronuntzarii; pl. pronuntzari

PRONUNTZÁRE s. 1. articulare articulatzie emitere pronuntzie rostire (inv.) prozodie. (~ deslushita a sunetelor.) 2. v. pronuntzie. 3. v. dictziune. 4. v. fonetism. 5. v. formulare. 6. (JUR.) rostire. (Dupa ~ sentintzei...) 7. rostire tzinere. (~ unui discurs.)

PRONUNTZARE s. 1. articulare articulatzie emitere pronuntzie rostire (inv.) prozodie. (~ deslushita a sunetelor.) 2. pronuntzie (inv.) pronuntziatzie. (Are o ~ straina.) 3. dictziune rostire (grecism inv.) profora. (Are o ~ perfecta.) 4. (FON.) fonetism pronuntzie rostire. (~ regionala.) 5. exprimare formulare rostire spunere zicere. (~ unei opinii.) 6. tzinere. (~ unui discurs.)

PRONUNTZÁRE (PRONÚNTZIE) s. f. (< pronuntzá < lat. pronuntiare cf. it. pronunziare fr. prononcer): 1. rostire a unul sunet a unei silabe a unui cuvant. 2. mod de a rosti un sunet o silaba sau un cuvant. ◊ ~ corécta: p. conforma cu regulile ortoepice. ◊ ~ greshíta: p. neconforma cu regulile ortoepice. ◊ ~ hipercorécta: p. eronata produsa din teama de a nu greshi (se aplica in acest caz prin analogie o regula lingvistica valabila pentru alte situatzii) k de exemplu p. piftea in loc de chiftea (literara) shi arfiva in loc de arhiva (literara). ◊ exercitziu de ~: exercitziu care vizeaza formarea deprinderilor de rostire corecta a sunetelor a silabelor shi a cuvintelor (v. exercítziu). ◊ gresheala de ~: gresheala care se refera la p. sunetelor a silabelor shi a cuvintelor (v. abátere).