prepozitiv, ~ă a [At: BARCIANU / Pl: ~i, ~e / E: fr prépositif] (Grm; rar; d. cuvinte și particule) 1 Proclitic. 2 Care se folosește ca prepoziție.

PREPOZITÍV, -Ă adj. (Despre un cuvânt, o particulă) Care se pune înaintea altui cuvânt. [< fr. prépositif].

PREPOZITÍV, -Ă adj. (despre un cuvânt, o particulă. 1. proclitic. 2. care se folosește ca prepoziție. (< fr. prépositif)

PREPOZITÍV ~ă (~i, ~e) (despre unități ale limbii) Care stă înaintea altei unități de limbă. /<fr. prépositif

prepozitiv a. 1. de natura prepozițiunilor: a din amiros e o particulă prepozitivă; 2. protetic: articolul românesc e prepozitiv înaintea numelor proprii masculine.

*prepozitív, -ă adj. (lat. praepositivus, d. prae, înainte, și positivus. V. pozitiv). Gram. Care se pune înainte: în cele maĭ multe limbĭ articulu e prepozitiv, pe cînd în cea românească e postpozitiv; pre- din pre-fac e un afix prepozitiv (V. protetic). Prepozițional.

*prepoziționál, -ă adj. (după prepozițiune. Cp. cu adițional). Gram. Relativ la prepozițiune. Genitivu saŭ dativu prepozițional, acel format cu de saŭ la, ca: ministeru de justiție, am dat apă la găinĭ îld. ministru justițiiĭ, am dat apă găinilor. Locuțiune prepozițională care ține loc de prepozițiune (ca de-a lungu). – Se zice și prepozitiv. V. conjuncțional.

prepozitív adj. m., pl. prepozitívi; f. prepozitívă, pl. prepozitíve

prepozitív adj. → pozitiv

PREPOZITÍV adj. v. proclitic.

prepozitiv adj. v. PROCLITIC.