POVĂȚUITÓR, -OÁRE, povățuitori, -oare, s. m. și f. (Pop.; adesea adjectival) Persoană care dă cuiva sfaturi, care îndrumă, călăuzește. ♦ Ceea ce servește cuiva drept călăuză, îndrumător. [Pr.: -țu-i-] – Povățui + suf. -tor.

povățuitor, ~oare [At: CANTEMIR, I. I. II, 326 / V: ~iu sm / P: ~țu-i~ / Pl: ~i, ~oare / E: povățui + -tor] 1 smf (Rar) Persoană care îndrumă, sfătuiește Si: călăuzitor, îndrumător, sfătuitor, (înv) povață (1). 2 sm (Înv) Călăuză, ghid pe un drum, într-un loc, la cineva. 3 sm (Înv) Conducător. 4 sm (Înv) Șef. 5 sm (Înv; îs) ~iu de tunuri Artilerist.

POVĂȚUITÓR, -OÁRE, povățuitori, -oare, s. m. și f. (Adesea adjectival) Persoană care dă cuiva sfaturi, care îndrumează, călăuzește. ♦ Ceea ce servește cuiva drept călăuză, îndrumător. [Pr.: -țu-i-] – Povățui + suf. -tor.

POVĂȚUITÓR, povățuitori, s. m. 1. Persoană care dă povețe sau sfaturi; sfătuitor, sfetnic. Deoarece insă rolurile de povățuitor îl măguleau, se sili să găsească un sfat bun. REBREANU, I. 110. Fata împăratului... se gîndi mai întîi pe care din boierii cei bătrîni să ia de povățuitor. ISPIRESCU, L. 15. N-avem nicidecum pretenția a fi priviți ca niște legiuitori sau cel puțin ca niște povățuitori. NEGRUZZI, S. I 337. ◊ (Adjectival, învechit) În om două sînt stăpîne puteri împărățitoare: Una ca să zădărească, alta povățuitoare. CONACHI, P. 276. ♦ Călăuză, îndrumător, ghid. Eu asemăn a mea stare cu a unui călător, Care, neștiindu-și drumul, fără povățuitor, Se oprește p-o cîmpie și, cu totul întristat, Drumuri vede, dar nu știe care e adevărat. ALEXANDRESCU, P. 48. 2. (Învechit) Abecedar. (Cu pronunțare regională) Povățuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică de institutorii Gh. Ienăchescu și Ion Creangă.

POVĂȚUITÓR¹ ~oáre n. înv. Lucrare în care se dau povețe într-un anumit domeniu; călăuză; ghid. [Sil. -țu-i-] /a povățui + suf. ~tor

POVĂȚUITÓR² ~oáre (~óri,~oáre) m. și f. Persoană care povățuiește, care dă sfaturi; sfătuitor. [Sil. -țu-i-] /a povățui + suf. ~tor

povățuitor m. cel ce povățuiește.

povățuitoriu sm vz povățuitor

povățuitór (pop.) (-țu-i-) s. m., pl. povățuitóri

povățuitór s. m. (sil. -țu-i-), pl. povățuitóri

POVĂȚUITÓR s. v. cap, căpetenie, comandant, conducător, mai-mare, șef.

POVĂȚUITÓR s., adj. 1. s. v. îndrumător. 2. s. v. sfetnic. 3. adj., s. v. îndrumător. 4. adj. îndrumător, sfătuitor, (înv.) învățător. (Carte ~oare.)

povățuitor s. v. CAP. CĂPETENIE. COMANDANT. CONDUCĂTOR. MAI-MARE. ȘEF.

POVĂȚUITOR s., adj. 1. s. călăuză, îndrumător, sfătuitor, sfetnic, (livr.) mentor, (înv. și fam.) dascăl, (înv.) povață, tocmitor. (X îi servește drept ~.) 2. s. consilier, sfătuitor, sfetnic. (~ al domnitorului.) 3. adj., s. călăuzitor, îndrumător, sfătuitor, (înv.) îndreptător, purtător. (I-a fost un excelent ~.) 4. adj. îndrumător, sfătuitor, (înv.) învățător. (Carte ~.)