pipăit¹ sn [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 302/18 / Pl: (rar) ~uri / E: pipăi¹] 1-7 Pipăire (1-7). 8 (Fig) Tatonare. 9 Simț cu ajutorul căruia, atingând corpurile cu suprafața sensibilă a pielii, sunt percepute forma, consistența, umiditatea etc. acestora.

PIPĂÍT¹ s. n. 1. Faptul de a pipăi; pipăire. ◊ Expr. Pe pipăite = pe dibuite, bîjbîind, orbecăind. Bologa se cocoță în dosul teodolitului pe pipăite. REBREANU, P. S. 83. 2. Unul dintre cele cinci simțuri, cu ajutorul căruia cunoaștem, în urma atingerii corpurilor cu suprafața sensibilă a pielii, calitățile lor palpabile: forma, densitatea, consistența, umiditatea, temperatura. Ea zîmbea, cu un sentiment de nefericire acută, care părea că o pătrunde pînă în ramificațiunile nervilor pipăitului. ZAMFIRESCU, R. 42. – Formă gramaticală: (în expr.) pipăite.

PIPĂÍT n. 1) v. A PIPĂI. 2) Simț cu ajutorul căruia se percep proprietățile fizice ale corpurilor. /v. a pipăi

pipăit n. simțul care ne face cunoscut prin atingere forma si starea exterioară a corpurilor: cu pipăitul deosebim ce e aspru sau neted, cald sau rece, solid sau lichid.

pipăít n. Acțiunea de a pipăi. Simțu pin care constatăm dacă un corp e solid, aspru, lichid, moale, cald, rece ș. a., pentru care lucru ne servim maĭ ales de vîrfu degetelor.

pipăít s. n.

pipăít s. n.

+pipăite (pe ~) loc. adv.

PIPĂÍT s. 1. v. tact. 2. pipăială, pipăire, pipăitură. (~ul unui obiect.)

PIPĂIT s. 1. (FIZIOL.) tact, (înv.) pipăire. (Simțul ~.) 2. pipăială, pipăire, pipăitură. (~ unui obiect.)