personificare sf [At: FILIMON, CR. I, 14 / Pl: ~cări / E: personifica] 1-2 (Figură de stil care constă într-o) atribuire de însușiri omenești unui obiect, unui animal, unui fenomen din natură. 3 Evocare, reprezentare a trăsăturilor unei persoane. 4 (Pex) Simbolizare. 5 (Urmat de determinări în genitiv) Exemplificare printr-o persoană (1) sau printr-un personaj a unei calități, a unui caracter, a unui defect pe care acea persoană sau acel personaj le posedă în cel mai înalt grad Si: încarnare, întruchipare, întrupare, (înv) personificație. corectată

PERSONIFICÁRE, personificări, s. f. 1. Faptul de a personifica; figură stilistică prin care se atribuie unui lucru, unui animal, unui fenomen din natură însușiri omenești. Astfel, cît de gingașă, șăgalnică și frumoasă în poezia «Vîntul» e personificarea vîntului prin flăcăul cu blonde plete ce se joacă cu fetele în luncă. GHEREA, ST. CR. III 302. 2. Întruchipare, întrupare, incarnare. Faust al lui Goethe e personificarea nemărginitului dor de a pătrunde în toate tainele naturii. IONESCU-RION, C. 71.

PERSONIFICÁRE s.f. 1. Faptul de a personifica; personificație. ♦ Figură de stil prin care se atribuie ființelor necuvântătoare, lucrurilor, elementelor naturii și chiar unor idei abstracte însușiri și manifestări ale omului. V. prozopopee. 2. Întruchipare, încarnare. [< personifica].

PERSONIFICÁRE s. f. 1. faptul de a personifica; personificație. ◊ figură de stil prin care se atribuie ființelor necuvântătoare, lucrurilor, elementelor naturii, chiar unor idei abstracte însușiri omenești. 2. întruchipare. (< personifica)

PERSONIFICÁRE ~ări f. 1) v. A PERSONIFICA. 2) Figură de stil constând din atribuirea unui animal sau unui obiect însușiri omenești. /v. a personifica

personificare f. acțiunea de a personifica și rezultatul acestei acțiuni.

*personificațiúne f. (fr. personification). Acțiunea de a personifica. Lucru personificat. Ret. Prozopopeĭe. – Și -áție, dar ob. -áre.

personificáre s. f., g.-d. art. personificắrii; pl. personificắri

personificáre s. f., g.-d. art. personificării; pl. personificări

PERSONIFICÁRE s. incarnare, întruchipare, întrupare, reprezentare, simbolizare, (înv.) personificație. (~ răului.)

PERSONIFICARE s. incarnare, întruchipare, întrupare, reprezentare, simbolizare, (înv.) personificație. (~ răului.)

personificare (fr. personnification), figură prin care se atribuie însușiri omenești unor obiecte neînsuflețite ori abstracte, precum și unor vietăți necuvântătoare: „Acuma e amiazi. Plantele își beu umbra și natura înoată obosită într-un ocean de lumină înflăcărată...” (V. Alecsandri); „Un vânt răzleț își șterge lacrimile reci pe geamuri. Plouă” (L. Blaga) „Cine-i?... Ce-i?... Ce-a fost pe-aici?... Ciripesc cu glasuri mici Cinteze și pitulici.” (G. Topârceanu) „Și se-ntreba speranța mea mirată: Cine-ar fi fost să fie bărbatul uriaș, Oprit pe țărmul lumii cu-o mână-atât de lată Încât putea să joace pe deget un oraș?” (T. Arghezi) Cf. fr.: „II me semble déjà que ces murs, que ces voûtes Vont prendre la parole, et, prêts, à m’accuser, Attendent mon époux pour le désabuser.” (Racine → Géruzez, p. 173) • P. este una din cele mai productive figuri și își are rădăcinile adânc înfipte în limba uzuală, plină de elemente lexicale figurate, „gramaticalizate” prin generalizare. Așa cum prin omeoză vorbitorii oricărei limbi folosesc unele „metafore lingvistice” (așa-zisele catachreze), tot astfel și în privința obiectelor neînsuflețite folosesc cuvinte, denumiri și mai ales adjective potrivite numai unei viețuitoare ori chiar ființe umane ca în „bate un crivăț dușmănos”, „curge un pârâiaș zglobiu” [Cf. „Aut coniurato descendens Dacus ab Istro” (Vergilius) în loc de „Aut coniuratus Dacus descendens ab Istro”. Menționăm că în „coniurato Istro” aflăm în același timp și o hipalagă]; sau în „a venit vacanța”; germ. „der Morgen kam” etc., în care este tot un fel de omeoză sau similitudine raportată la om. Exemplele de mai sus reprezintă forma cea mai elementară a p., primul grad este al p. lingvistice. P. însă atinge gradul cel mai înalt ca figură de compoziție, când trebuie să fie numită prozopopee. Prozopopeea este schema figurată a fabulei și alegoriei.

PERSONIFICARE ( < fr. personnification) Procedeu literar prin care se atribuie ființelor necuvîntătoare, lucrurilor, elementelor naturii și chiar unor idei abstracte însușiri și manifestări ale omului. În tratatele vechi de poetică, personificarea este denumită prozopopee. Considerată una dintre cele mai importante figuri de stil, ca și metafora, ea este folosită în basme, fabule, balade și în poezia lirică. Figură de stil specifică poeziei. Ex. Lună, tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci, Și gîndirilor dînd viață, suferințele întuneci, Mii pustiuri scînteiază sub lumina ta, fecioară, Și cîți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară. Peste cîte mii de valuri stăpînirea ta străbate, Cînd plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate! (M. EMINESCU, Scrisoarea I) Gorunule din margine de codru, De ce mă-nvinge, Cu aripi noi atîta pace, Cînd zac în umbra ta Și mă dezmierzi cu frunza-ți jucăușă? (L. BLAGA, Gorunul) Plugule, cin' te-a născocit, Ca să frămînți a șesurilor coajă Și să-nlesnești îndătinata vrajă De-a scoate-n urmă-ți bobul însutit? (T. ARGHEZI, Plugule) Personificarea este proprie și poeziei populare. Ex. Primăvara, mama noastră, Suflă bruma din fereastră.