parodie sf [At: VÎRNAV, F. M. II, 149^v/24 / Pl: ~ii / E: fr parodie] 1-2 Imitație (neizbutită sau) caricaturală a unui original. 3 (Pex) Bătaie de joc. 4-5 Creație literară în care se preiau temele, motivele și mijloacele artistice ale unei opere literare sau ale unui autor, (cu intenții satirice, demonstrând lipsa de valoare sau) cu scopul de a obține efecte comice.

PARODÍE, parodii, s. f. 1. Imitație a unei opere literare, făcută cu scopul de a satiriza un autor sau de a realiza efecte comice pe o temă dată. Parodii originale [titlu]. TOPÎRCEANU. 2. Imitație neizbutită, inferioară originalului. Ești prea strein de aici... Tot atît de strein ca mine, ca băuturile acestea, ca patronul acestei parodii de bar american. C. PETRESCU A. 411.

PARODÍE s.f. Imitație cu intenție de ridiculizare a unei opere literare serioase. ♦ (P. ext.) Imitație nereușită, inferioară originalului. [Gen. -iei. / < fr. parodie, it. parodia, cf. lat., gr. parodia < para – alături, ode – cântec].

PARODÍE s. f. 1. imitație a unei opere literare, cu scopul de a satiriza un autor sau de a realiza efecte comice pe o temă dată. ◊ (p. ext.) imitație nereușită, inferioară originalului. 2. (muz.) piesă cu caracter de glumă, în care se parafrazează una sau mai multe teme. (< fr. parodie, lat., gr. parodia)

PARODÍE ~i f. 1) Creație literară (muzicală sau plastică) în care se imită și se deformează în mod voit elementele cele mai caracteristice ale operei altui autor, pentru a obține efecte satirice sau comice. 2) Imitație nereușită sau fără valoare a unui original; caricatură. [G.-D. parodiei] /<fr. parodie

parodie f. imitațiune burlescă a unei opere serioase.

*parodíe f. (vgr. parodia, d. pará, alăturĭ, și odé, odă, cîntec. V. come- și trage-die, palinodie). Schimosirea uneĭ poeziĭ serioase. Fig. Iron. Lucru prost (simulat orĭ nereușit): o parodie de anchetă, de ospăț.

parodíe s. f., art. parodía, g.-d. art. parodíei; pl. parodíi, art. parodíile

parodíe s. f., art. parodía, g.-d. art. parodíei; pl. parodíi, art. parodíile

parodie, piesă cu caracter de glumă muzicală, în care se parafrazează (v. parafrază) una sau mai multe teme*, dându-li-se un sens humoristic.

PARODIE (< fr. parodie < lat. gr. parodia; cf. gr. para, alături și ode, cîntec) Specie literară, dar și modalitate estetică a criticii, imitație burlescă, în proză sau în versuri, a unei opere, adîncind și ridiculizînd trăsăturile caracteristice sau defectele cele mai izbitoare ale acesteia. Folosită mai ales pentru implicațiile ei critice, parodia s-a constituit uneori în operă de sine stătătoare, ca romanul Don Ouijote de Cervantes, a cărui geneză o găsim în intenția autorului de a parodia romanele cavalerești. Cunoscută încă din antichitate (Batrahomiomahia lui Homer socotită o parodie a Iliadei), ea a fost cultivată pînă în epoca noastră de scriitorii înclinați spre acest gen de parafrazare spirituală a unei opere literare. În literatura noastră sînt cunoscute parodiile lui I.L. Caragiale, ca și Parodiile originale ale lui G. Topîrceanu. Ex. „Fără multe marafeturi, făcurăm cinstea cuvenită borșului de chitici, din care începurăm a sorbi cu iuțeală, înghițind repede și încrețind sprîncenele deasupra aburului fierbinte și mirositor. Cina fu scurtă. [...] Din înalta împărăție a umbrelor, luna și stelele care înaintau în negrele și îndepărtatele adîncuri ale Nemărginirii, pînă dincolo de hotarele ochiului, umpleau văzduhul străveziu cu o pulbere diafană și viorie.” (G, Topîrceanu, Parodii în proză ; G. Hogaș, Note din călătorie). Ex. Printre cimbru și susai, Fir plăpînd de păpădie Nalță, greu, în vîrf de pai, Un bănuț de floare vie. Norii lungi, pe sus, de plumb, Nu-l ghicesc dintre urzici. Soare galben, cît un bumb, Răsărit pentru furnici. Doar fărîma de pămînt Care-l știe și cunoaște, Îi păstrează chipul sfînt Cînd un bou, trecînd, îl paște. (TUDOR ARGHEZI, Menire)

PARODIE (< fr.; {s} para¹- + gr. ode „cântec”) s. f. 1. Scriere cu caracter umoristic sau satiric, constând într-o imitație caricaturală a unei opere literare sau muzicale, prin reluarea, în manieră comică, a temelor, a motivelor și a mijloacelor artistice specifice acesteia. Au scris p. Aristofan, Cervantes, Rabelais, Fielding, iar în literatura română Caragiale, Topîrceanu, M. Sorescu. Spiritul p. și al pastișei este cultivat abundent de scriitori portmoderni, atenți la aventura limbajului artistic (R. Petrescu, M.H. Simionescu, C. Olăreanu, M. Cărtărescu). V. și pastișă. 2. Imitație persiflantă, caricaturală; p. ext. imitație nereușită.