panegiric, ~ă [At: MARCOVICI, C. 61/14 / V: (înv) ~ghi~, ~nghi~ / Pl: ~ice / E: ngr πανηγυρικός, fr panégyrique] 1 a (Înv; d. discursuri, aprecieri etc.) Elogios. 2 sn Discurs public, îndeosebi la vechii greci și la romani, pentru elogierea unei personalități de seamă contemporane oratorului, pentru preamărirea faptelor eroice ale precursorilor etc. 3-4 sn (Pex) Laudă (exagerată).

PANEGÍRIC, panegirice, s. n. 1. (La vechii greci și romani) Discurs public, în care se preamăreau faptele de vitejie ale strămoșilor, ale poporului sau se elogia o personalitate însemnată. 2. Laudă, adesea exagerată; elogiu excesiv. Cine ar putea să rostească tot ce spune ochiului și minții aceste splendide idealizări plastice ale artei vînătorești, acela ar face cel mai minunat panegiric al acestei arte. ODOBESCU, S. III 53. La aceste cuvinte, prin cari Păturică fără voia sa făcea panegiricul omului pe care voia să-l vînză, Ipsilante rămase uimit. FILIMON, C. 259. Să fac o apologie, să scriu un panegiric Acestor pitici gigantici și la-alți oameni de nimic. BOLLIAC, O. 172.

PANEGÍRIC s.n. 1. Discurs la vechii greci și la romani în care se elogiau faptele de vitejie ale înaintașilor sau se aduceau laude unui oraș, unei persoane însemnate. 2. Elogiu, laudă. ♦ Tămâiere, laudă exagerată și nemeritată, lingușitoare. [Pl. -ce, -curi. / < fr. panégyrique, lat. panegyricus, cf. gr. panegyris].

PANEGÍRIC s. n. 1. discurs la vechii greci și la romani în care se elogiau faptele de vitejie ale înaintașilor sau se aduceau laude unui oraș, unei persoane însemnate. 2. elogiu, laudă. ◊ tămâiere, laudă exagerată și nemeritată, lingușitoare. (< fr. panégyrique)

PANEGÍRIC ~ce n. 1) (la vechii greci și la romani) Discurs public în care se proslăveau faptele de vitejie ale strămoșilor sau se elogiau oamenii iluștri. 2) fig. Laudă exagerată; elogiu emfatic; ditiramb. /<fr. panégyrique

panegiric n. 1. discurs public făcut în lauda cuiva; 2. elogiu excesiv.

*panegíric, -ă adj. (vgr. panegyrikós, d. panégyris, adunare publică. V. panair). De ținut într’o mare adunare publică, vorbind de discursurile de laudă. S. n., pl. e. Discurs de laudă: panegiricu luĭ Traĭan scris de Pliniŭ. Fig. Laudă exagerată. V. elogiŭ.

paneghiric, ~ă sn, a vz panegiric

panighiric, ~ă sn, a vz panegiric

panegíric s. n., pl. panegírice

panegíric s. n., pl. panegírice

PANEGÍRIC s. v. apologie.

PANEGIRIC s. apologie. (A face ~ cuiva.)

PANEGIRIC (< fr. panégyrique < lat. panegyricus < gr. panegurikos, elogiu) Discurs în care se aduc laude unei persoane decedate sau în viață. Fundamentat numai pe admirație, el se identifică adesea cu elogiul. În antichitatea greacă, termenul panegiric era folosit pentru adunările generale, sărbătorile populare și, prin extensiune, pentru discursurile rostite în aceste adunări și în care se elogia un zeu sau o cetate, ajungîndu-se apoi la elogiul unei persoane. Ilustrat la greci de Isocrat, autorul unui Panegiric al Atenei, la romani de Pliniu cel tînăr (Panegiricul lui Traian) la francezi, de Bourdaloue. În literatura noastră, mitropolitul Gr. Țamblac scrie Cuvînt de laudă al apostolilor Petru și Pavel. Rostit adesea cu prilejul înmormîntării, cultivat de biserică îndeosebi, panegiricul apare și ca o formă a discursului funebru. Ex. Panegiricul lui C. Negruzzi de V. Alecsandri. „E dureros de a-ți pierde amicii cu care ai petrecut în tinerețe, ai lucrat la renașterea unei țări iubite și te-ai deprins a-i prețui. Costache Negruzzi este un nume scump României și va rămîne în pleiada pionierilor intelectuali ai neamului nostru. Scrierile sale, deși nu multe, au însă un caracter nou în literatura noastră, deosebindu-se prin eleganta limpezire de stil, energie și adevărat românism, Alexandru Lăpușneanu este un model neimitat pînă astăzi și stă în fruntea literaturii noastre...” Stilul panegiric apare și în acea specie a poeziei medievale laude (lat. laus), specie denumită și praeconia, panegyricus.

panegíric, panegirice s. n. Cuvântare publică pentru elogierea unei personalități de seamă contemporane oratoriului, pentru preamărirea faptelor eroice ale precursorilor etc.; p. ext. laudă (exagerată); apologie. ♦ (Bis.) Cuvântare bisericească ocazională în care se face proslăvirea unui adevăr fundamental, de credință, a unui sfânt, a unei virtuți etc.; predică. – Din fr. panégyrique.

PANEGÍRIC (< fr., lat., ngr.; {s} gr. panegyrikós „elogiu”) s. n. 1. Scriere sau discurs public în care sunt elogiate meritele unei persoane (de obicei defuncte), ale unei instituții sau colectivități. A fost cultivat ca specie literară din Antichitate până în sec. 18. Au scris p. Socrate, Pliniu cel Tânăr, Bossuet. ♦ Elogiu, laudă (exagerată); apologie; p. ext. laudă lingușitoare. 2. Scriere hagiografică cu caracter didactic, cuprinzând cuvinte de laudă la adresa unui sfânt, ierarh sau părinte al Bisericii (ex. „Panegiricul Sfântului Mucenic Gheorghe” scris de Gr. Țamblac și copiat într-un zbornic în 1441).