ofițer sm [At: FN 91 / V: (îvp) ~țir, (înv) ~iu, ~ear, ~icer, ~icier, ~țier, ~iciar, ~ițiiar / Pl: ~i / E: pn oficer, rs офицер, fr officier, ger Offizier] 1 Comandant al unui grup de ostași. 2 Grad militar de la sublocotenent până la general. 3 Persoană care are acest grad. 4 (Îs) ~ de serviciu Ofițer (2) numit pe timp de 24 de ore pentru asigurarea ordinii interioare și executării îndatoririlor de către personalul de serviciu într-o unitate militară. 5 (Pex) Angajat însărcinat, în anumite ocazii, cu paza și ordinea interioară. 6 Personaj, la vicleim sau la capră, îmbrăcat în haine asemănătoare cu ale ofițerilor (1). 7 (Asr) Titlu dat unor funcționari cu atribuții sau cu însărcinări speciale. 8 (Asr) Persoană având acest titlu. 9 (Îs) ~ul stării civile Persoană însărcinată cu încheierea actelor de stare civilă și cu oficierea căsătoriei civile. 10 (Iuz) Grad mai mare decât cel de cavaler, conferit prin anumite decorații. 11 (Iuz) Persoană care a primit acest grad. 12 (Pop) Varietate de crap lung și subțire, cu capul mare și osos, cu carnea tare și puțin gustoasă, care trăiește în bălțile din Delta Dunării (Cyprinus carpio oblongus).

OFIȚÉR, ofițeri, s. m. 1. Rang în ierarhia militară, mergînd de la sublocotenent pînă la colonel inclusiv; persoană avînd în ierarhia militară unul dintre gradele de la sublocotenent la colonel (în Vorbirea obișnuită, de la sublocotenent la general). Dacă ofițerul secund nu e cu ochii în patru peste tot, unde ajunge vasul? DUMITRIU, P. E. 70. La 1828, am avut în gazdă un ofițer, de cazaci. ALECSANDRI, T. I 344. Boierii erau slujbașii țării, adică ofițerii și capii puterii armate. BĂLCESCU, O. II 14. 2. Titlu dat unor funcționari cu atribuții sau cu însărcinări speciale. Ofițer de port. ▭ Sînt ofițer de poliție judiciară. C. PETRESCU, Î. II 172. ◊ Ofițer al stării civile delegat al sfatului popular (în trecut al primăriei) însărcinat cu încheierea actelor de stare civilă și cu oficierea căsătoriei civile. Birjarul și un zugrav, Florian Cotuf, declarau moartea la ofițerul stării civile. CĂLINESCU, E. 41. 3. (Ieșit din uz) Grad (mai mare decît cel de cavaler) conferit de anumite decorații.

OFIȚER s. m. grad militar de la sublocotenent până la general. (< pol. oficer, rus. ofițer, fr. officier, germ. Offizier)

OFIȚÉR ~i m. (denumire generică) Militar din efectivul de comandă al forțelor armate sau al poliției. /<pol. oficer, rus. ofițer, fr. officier

ofițer m. 1. militar care are o comandă: ofițeri superiori: maior, locotenent-colonel, colonel și general; 2. titlu de demnitari: ofițer al Coroanei României, al Stelei României; 3. varietate de crap, lung și subțire. [Rus. OFIȚERŬ = germ. OFFIZIER].

*ofițér m. (rus. oficer, germ. offizier, d. fr. officier, care e mlat. officiarius, d. lat. officium, funcțiune). Militar de un grad superior subofițeruluĭ: ofițeriĭ armateĭ se împart în: 1. inferiorĭ (sublocotenențĭ, locotenențĭ și căpitanĭ), 2. superiorĭ (maĭorĭ, locotenențĭ-colonelĭ și colonelĭ) și 3. generalĭ (generalĭ de brigadă, divizie, corp de armată, generalisim). Comandant de gardiștĭ: ofițer de poliție. Titlu de demnitarĭ, de posesorĭ aĭ unuĭ grad al uneĭ decorațiunĭ saŭ ordin: ofițer al Steleĭ Româniiĭ. Ofițer de justiție, magistrat.

ex-ofițer sm [At: CĂLINESCU, B. I. 377 / Pl: ~i / E: ex- + ofițer] Fost ofițer.

oficer sm vz ofițer

oficiar sm vz ofițer

oficicier sm vz ofițer

ofițear sm vz ofițer

ofițeriu sm vz ofițer

ofițier sm vz ofițer

ofițiiar sm vz ofițer

ofițir sm vz ofițer

feméie-ofițér s. f. Femeie care este ofițer (de armată, poliție, în navigație) ◊ „[Carmen] este prima femeie ofițer de port din Galați.” Sc. 3 X 82 p. 2 (din femeie + ofițer)

ofițér-pilót s. m. Pilot militar ◊ „Un purtător de cuvânt militar american a declarat că un prim bilanț al exploziilor arată că 21 de ofițeri-piloți americani [...] au fost uciși.” Sc. 17 VI 65 p. 4 (din ofițer + pilot)

ofițér s. m., pl. ofițéri

ofițer s. m., pl. ofițéri

ofițer.

OFIȚÉR s. (MIL.) (înv. și reg.) tist, (rusism înv.) porucic, porușnic. (Un ~ de cavalerie.)

OFIȚER s. (MIL.) (înv. și reg.) tist, (rusism înv.) porucic, porușnic. (Un ~ de cavalerie.)

ofițér (ofițéri), s. m. – Militar cu grad superior. Fr. officier, prin intermediul germ. Offizier și probabil al rus. oficer (Sanzewitsch 206; Tiktin). Apare pentru prima dată la Axinte Uricariul (înainte de 1766). – Der. ofițeresc, adj. (de ofițer); ofițerește, adv. (ca ofițerii); ofițerime, s. f. (corp ofițeresc); subofițer, s. m. grad superior sergentului și inferior sublocotenentului). Cf. oficiu.

OFIȚER CU DIRIJAREA AVIAȚIEI ȘI INDICAREA OBIECTIVELOR ofițer de aviație trimis în dispozitivul de luptă al unităților mecanizate din primul eșalon, înzestrat cu mijloace de transmitere sol-aer, în scopul dirijării aviației de sprijin asupra obiectivelor inamicului ce urmează a fi nimicite, indicându-le și ușurând descoperirea acestora. Observarea se face direct cu ajutorul indicatorului optic circular al stației de radiolocație, la dispoziția ofițerului, sau prin precedarea formației de avioane de către un avion de cercetare, dirijat prin radiolocație la obiectiv de ofițerul cu dirijarea pe baza indicațiilor din hărțile de lucru ale statelor majore ale unităților mecanizate.

OFIȚER DE LEGĂTURĂ DE AVIAȚIE ofțer de aviație atașat unei unități mecanizate din primul eșalon, pentru menținerea cooperării dintre aviație și trupele de uscat pe timpul desfășurării acțiunilor, având următoarele sarcini: prezentarea posibilităților aviației de sprijin pentru nimicirea obiectivelor din fâșia de ofensivă/defensivă a unității; propunerea obiectivelor ce urmează a fi nimicite de aviație cu posibilitatea optimă, precum și timpul de intervenție sau de repetare a loviturilor; menținerea permanentă a legăturii cu eșalonul superior și unitățile de aviație de sprijin, pentru a asigura oportunitatea cererilor de resurse, fiind dotat cu aparat de radio emisie-recepție.

ofițer, ofițeri s. m. (pub.) funcționar.