OCURÉNȚĂ, ocurențe, s. f. 1. (Rar) Împrejurare, circumstanță, întâmplare, conjunctură. 2. Prezență a unei unități lingvistice într-un text. 3. Mod de prezentare a unui mineral sau a unei roci într-un zăcământ. – Din fr. occurrence.

ocurență sf [At: ȘĂINEANU / Pl: ~țe / E: fr occurence] 1 (Liv) Împrejurare. 2 Prezență a unei unități lingvistice într-un text.

OCURÉNȚĂ, ocurențe, s. f. 1. (Rar) Împrejurare, circumstanță, întâmplare, conjunctură. 2. Prezență a unei unități lingvistice într-un text. 3. Mod de prezentare a unui mineral sau a unei roci într-un zăcământ. – Din fr. occurrence.

OCURÉNȚĂ, ocurențe, s. f. (Franțuzism rar) Împrejurare, întîmplare, circumstanță, conjunctură, concurs de împrejurări.

OCURÉNȚĂ s.f. Întâlnire, apariție, circumstanță întâmplătoare. ♦ (Lingv.) Cuvânt dintr-un text (care apare într-o anumită formă flexionară). ♦ Fel în care se prezintă o rocă sau un mineral într-un zăcământ. [< fr. occurence, it. occorenza < lat. occurens – care întâmpină].

OCURÉNȚĂ s. f. 1. apariție, circumstanță întâmplătoare. 2. (lingv.) prezența unui cuvânt într-un text. 3. fel în care se prezintă o rocă sau un mineral într-un zăcământ. (< fr., /2/ engl. occurrence)

OCURÉNȚĂ ~e f. lingv. Prezență a unei unități de limbă într-un text (sub diferite forme). /<fr. occurrence

*ocurénță f., pl. e (fr. occurrence, d. occurent, lat. occúrrens, -éntis, care-țĭ ĭese înainte. V. concurență). Conjunctură, concurs de împrejurărĭ.

ocurénță s. f., g.-d. art. ocurénței; pl. ocurénțe

ocurénță s. f., g.-d. art. ocurénței; pl. ocurénțe

OCURÉNȚĂ s. (LINGV.) frecvență. (~ unui cuvânt într-un text.)

OCURÉNȚĂ s. f. (< fr. occurrence, it. occorenza < lat. occurens – care întâmpină): apariția unei anumite forme flexionare a unui cuvânt dintr-un fragment în nenumărate alte contexte.