mâncău¹ sm, a [At: NECULCE, L. 327 / Pl: ~ăi / E: mânca + -ău] 1-2 (Gmț; prt) (Persoană) care mănâncă mult, cu poftă și cu lăcomie Si: (reg) mâncălău, mâncăcios Vz găman.

mâncău² sn vz măcău¹

MÂNCĂU ~i m. depr. 1) Persoană care mănâncă mult și lacom. 2) fam. Persoană care nu muncește, trăind din munca altora. /a mânca + suf. ~ău

mâncău m. Mold. mare mâncăcios: casa s’a mai îngreuiat cu un mâncău CR.

măncău sn vz mâncău¹

MÎNCẮU, mîncăi, s. m. (Glumeț sau peiorativ) Om care mănîncă foarte mult, care are mare pofta de mîncare sau este lacom la mîncare; mîncăcios. Casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. Mîncău de șase prînzuri pe fiecare zi. Gras egoist! ALECSANDRI, T. II 325. Era un mare mîncău de plăcinte. NEGRUZZI, S. I 286. ◊ (Adjectival) Începură să istorisească întîmplări pline de interes, în legătură cu tactica și strategia electorală. – Eu unul, povesti cel gros și mîncău, n-am văzut una mai reușită ca cea de acum doi ani. C. PETRESCU, Î. II 136.

mîncắŭ m. Fam. Mîncăcĭos.

mâncắu (fam.) s. m., art. mâncắul; pl. mâncắi, art. mâncắii

mâncău s. m., art. mâncăul; pl. mâncăi, art. mâncăii

MÂNCĂU s. mâncăcios, (pop.) găman, (reg.) folticos, hutupală, mâncălău. (E un mare ~.)

MÎNCĂU s. mîncăcios, (pop.) găman, (reg.) folticos, hutupală, mîncălău. (E un mare ~.)

mâncău, mâncăi s. m. om mâncăcios, om care mănâncă foarte mult sau care este lacom la mâncare