monotonie sf [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / Pl: ~ii / E: fr monotonie] 1 Lipsă de varietate în ton. 2 Ceea ce este monoton (1). 3 (Fig) Lipsă de variație. 4 (Fig) Uniformitate plictisitoare, supărătoare, neplăcută.

MONOTONÍE, monotonii, s. f. Lipsă de varietate în ton. Lătrătura... răsună cu o ciudată monotonie la urechile vînătorului. ODOBESCU, S. III 42. ♦ Fig. Uniformitate plictisitoare. Monotonia acelorași decoruri, pe care le înălțase anii și mi le impusese o voință care nu era a mea, mă revolta. ANGHEL, PR. 8. Îmi aminteam viața de școlar, cînd libertatea nu-mi era măsurată și o puneam alături de monotonia zilelor ce duceam în acel magazin. DEMETRESCU, O. 95.

MONOTONÍE s.f. Caracterul a ceea ce este monoton; uniformitate plictisitoare, lipsă de varietate în ton. [Gen. -iei. / < fr. monotonie].

MONOTONÍE s. f. însușirea de a fi monoton; lipsă de varietate. (< fr. monotonie)

MONOTONÍE ~i f. Caracter monoton. /<fr. monotonie

monotonie f. caracterul celui monoton, prea unitorm: monotonia unui cântec, monotonia conversațiunii; fig. monotonia vieții.

*monotoníe f. (vgr. monotonia). Caracteru de a fi monoton: monotonia unuĭ cîntec. Fig. Prea mare uniformitate, lipsă de varietate: monotonia unuĭ discurs, uneĭ vĭețĭ.

monotoníe s. f., art. monotonía, g.-d. art. monotoníei; pl. monotoníi, art. monotoníile

monotoníe s. f., art. monotonía, g.-d. art. monotoníei; pl. monotoníi, art. monotoníile

MONOTONÍE s. uniformitate. (~ vieții cuiva.)

MONOTONIE s. uniformitate. (~ vieții cuiva.)