moașă sf [At: PALIA (1581), 143/12 / Pl: ~șe / E: cf alb moshë „vârstă”] 1 (Îrg) Bunică. 2 (Îvr) Străbună. 3 (Reg) Femeie mai în vârstă Si: babă, bătrână. 4 (Reg) Apelativ pentru o femeie mai în vârstă. 5 Femeie cu pregătire specială, care asistă femeile la naștere Si: babă, babă de buric, baică, nașă de buric. 6 (Reg; îe) A-și găsi ~șa să-l moșească A-și găsi nașul Vz naș. 7 (Reg) Nașă la botez. 8 (Ast; pop; art.) Constelația Pleiadei.

MOÁȘĂ, moașe, s. f. 1. Femeie cu pregătire specială, din personalul mediu sanitar, care asistă și îngrijește femeile la naștere. Trimise... să aducă o moașă. ISPIRESCU, E. 63. Tată-său a alergat cu brișca la moașa satului tocmai în margine. CARAGIALE, P. 11. 2. (Popular) Bunică, (p. ext.) femeie dintr-o ascendență îndepărtată; femeie bătrînă. Nu te deznădăjdui, dragul moașei, îi zise bătrîna. ISPIRESCU, la CADE. Jocul moșului Adam și al moașei Evei. GORJAN, H. II 120. De cînd era moașa fată. ȘEZ I 10.

MOÁȘĂ ~e f. Lucrător medical care acordă ajutor femeilor în timpul nașterii. [G.-D. moașei] /cf. alb. moshë

moașă f. 1. babă, bunică; 2. femeie care stă într’ajutor femeilor ce nasc. [V. moș].

moáșă f., pl. e (f. d. moș, decĭ oa dift. D. rom. vine ung. masa). Bunică saŭ mătușă (Vechĭ). Femeĭe care o ajută pe alta să nască.

moáșă s. f., art. moáșa, g.-d. art. moáșei; pl. moáșe

moáșă s. f., art. moáșa, g.-d. art. moáșei; pl. moáșe

moașă, pl. moașe

moașă, -șe.

MOÁȘĂ s. (reg.) babă, (prin Ban.) baică. (~ la nașterea unui copil.)

MOÁȘĂ s. v. bunică, mamă-mare, nașă.

MOAȘĂ s. (reg.) babă, (prin Ban.) baică. (~ la nașterea unui copil.)

moașă s. v. BUNICĂ. MAMĂ MARE. NAȘĂ.

moáșă, moașe, s.f. – 1. Femeie bătrână. 2. Bunică. Strămoașă, cu sensul de „străbunică” (Iuga, 2011): „Moașa mea, bunica, care se trăgea din Șieu, mi-o povestit că pe vremea ciumei...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 137). 3. Cea care asistă femeile din sat la naștere: „Mărita-m-oi, mărita, / Pân-a trăi moșica” (Bârlea, 1924, II: 194); „Frunză verde de pe coastă / Să trăiască moașa noastră” (Antologie 1980: 147). „În societatea tradițională, moașa era aleasă din neam (neamul mare), iar în comunitățile mai mici ea îndeplinea necesitățile întregului sat. Moașa era una din persoanele onorabile ale comunității, respectată și cinstită de întregul sat. De aceea, prin extensie, și soțul moașei primea stima comunității, și implicit apelativul moș, care i se atribuia chiar dacă era tânăr” (M. Dăncuș, în Memoria, 2002: 439). De menționat că moașa nu era plătită pentru ceea ce făcea, ci „răsplătită cu daruri la zile anume”. ♦ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). – Cf. alb. moshë „vârstă” (DEX, MDA); din moș (Șăineanu, Scriban); cuvânt autohton, cf. alb. moshë (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș). Cuvânt rom. > magh. masa (Scriban), sb. moša.

moáșă, -e. s.f. – 1. Femeie bătrână. 2. Bunică. 3. Cea care asistă femeile din sat la naștere: „Mărita-m-oi, mărita, / Pân-a trăi moșica” (Bârlea 1924 II: 194); „Frunză verde de pe coastă / Să trăiască moașa noastră” (Antologie 1980: 147). „A treia zi de Paști sau a doua zi de Crăciun, moașa își adună toate nepoatele și le ospăta” (Antologie 1980). – Cuvânt autohton, cf. alb. moshë „vârstă”; Cuvânt rom. preluat în srb. și slovenă (moša).