moțoc [At: GANE, N. II, 16 / V: mocioc, ~og / Pl: ~oace, ~uri / E: moț¹ + -oc] (Reg) 1 sn Coc. 2 av (D. păr) în formă de coc. 3 sn Moț¹ (1). 4 sn (îf mocioc) Măciulie (1). 5 sn Neastâmpăr. 6 sn Nărav. 7 sn (Îe) A căuta (cuiva) ~ (sau ~uri) A căuta cuiva motiv de ceartă. 8 sn (Îae) A încerca să învinuiască pe cineva.

MOȚÓC, moțoace, s. n. (Regional) Păr adunat și legat în vîrful capului; coc. Primarele cu cojoc, Primărița cu moțoc Judecă ciocoii foc. MARIAN, S. 177. Îi prinde apoi cozile moțoc. SEVASTOS, N. 236.

MOȚÓC, moțoace, s. n. (Reg.) Păr adunat și legat în vârful capului; coc. – Din moț¹ + suf. -oc.

MOȚÓC ~oáce n. reg. Pieptănătură femeiască cu părul răsucit sau împletit și strâns la ceafă ori în creștet. /moț + suf. ~oc

moțoc n. moț mare: cu un moțoc d’asupra capului. ║ adv. vulvoiu: i-a făcut părul moțoc.

moțóc n., pl. oace (dim. d. moț). Moț care atîrnă. Motîlcă, mototol, ghem. Mold. Coc, concĭ. Munt. est. A-țĭ abate (saŭ a-țĭ veni) moțocu, a-țĭ veni gust de ceartă. V. bîzdîc.

mocioc² sn vz moțoc

moțóc s. n., pl. moțoáce

moțoc, -țoace.

MOȚÓC s. v. coc, moț.

moțoc s. v. COC. MOȚ.

moțóc, moțoáce, s.n. (reg.) 1. moț care atârnă. 2. coc, conci. 3. harțag, neastâmpăr. 4. măciulie.

MOȚOC, Ion (?-1564), boier moldovean. Mare vornic. L-a ajutat pe Alexandru Lăpușneanul să obțină scaunul Moldovei în 1552, dar l-a trădat, în 1561, trecând de partea lui Despot-Vodă, pe care însă l-a părăsit în favoarea lui Ștefan Tomșa. În 1564, la revenirea lui Lăpușneanu, a fugit, în Polonia, unde a fost executat din ordinul turcilor.

MOȚOC, Mircea D. (1916-2006, n. Dăești, jud. Vâlcea), agronom român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la București. Lucrări privind relațiile dintre eroziune și factorii care o provoacă; cercetări privind metodele de conservare a solului („Contribuții la stabilirea epocii critice de eroziune pentru Câmpia Transilvaniei”, „Eroziunea solurilor și problemele privind combaterea ei”).