mehlem sn [At: CANTEMIR, IST. 212 / V: meflem, (Buc) melhim / Pl: ~uri / E: tc melhem] (Tcî) 1 Alifie. 2 Murdărie. 3 Excremente.

MEHLEM s.n. (Mold.) Alifie. La rana rea și grea, mehlemul și leacul de să și află. CI, 174. Ce meflemul nu vindica, vindica fierul. CANTEMIR, IST. Fiiindcă preste tot sînt răniți, nu iaste unde să pui alifii, nu iaste unde să pui mehlem, nu iaste unde să pui bleastur. I. MINIAT. ◊ Fig. Împuțite ranele, vrăjmașii cu mehlemul adevăratei dragoste ungîndu-se, să se tămăduiască. CANTEMIR, IST. Variante: meflem (CANTEMIR, IST). Etimologie: tc. melhem.

mehlém n., pl. urĭ (turc. mehlem, unsoare, d. ar. merhem, d. ngr. málagma, V. amalgamă). Vechĭ. Unsoare. Fig. Balsam.

meflem sn vz mehlem

melhim sn vz mehlem

MEHLÉM s. v. alifie, cremă, pomadă, unguent.

mehlem s. v. ALIFIE. CREMĂ. POMADĂ. UNGUENT.

mehlém (mehlémuri), s. n. – 1. (Înv.) Unguent. – 2. (Arg.) Spermă, sămînță. – Mr. migleme, megl. miilem. Tc. mehlem, din arab. merhem (Meyer 269; Berneker, II, 11; Tiktin), cf. alb. meljhem, bg., sb., cr. mehlem, toate cu sensul de „unguent”.

mehlem s. invar. (er.) spermă