manea² sf [At: DLR / Pl: ~ele / E: ct] (Reg) Topor.

manea¹ sf [At: NEGRUZZI, S. II, 29 / Pl: ~ele / E: tc mani] Cântec de dragoste, de origine orientală, cu melodie duioasă și tărăgănată.

manea³ sf vz manelă¹

MANEÁ, manele, s. f. (Învechit) Cîntec melancolic de origine orientală. Pe drum l-a-ngrijit căpitanul ca un frate, ziua și noaptea, cîntîndu-i din gură și cu tambura manele turcești. CARAGIALE, S. N. 63. Mlădiindu-și glasul pe tonul lenos al manelelor orientale. ODOBESCU, S. II 521. Deșert pline pahare, Apoi încep să cînt vreo manea. NEGRUZZI, S. II 29.

MANEÁ ~éle f. Cântec de dragoste cu melodie duioasă și tărăgănată, caracteristic popoarelor orientale. /<turc. mani

manea f. cântec turcesc ce exprimă melancolie și amor: încep să cânte vre-o manea NEGR. prin sunet de tambură și glasuri de manele AL. [Turc. MANÈ, melodie].

maneá f., pl. ele (turc. mane). Cîntec turcesc melancolic.

maneá (cântec) s. f., art. maneáua, g.-d. art. manélei; pl. manéle, art. manélele

maneá (cântec) s. f., art.. maneáua, g.-d. art. manélei; pl. manéle

MANEÁ s. v. topor.

manea s. v. TOPOR.

maneá (manéle), s. f. – Melodie turcească. Tc. mane (Șeineanu, II, 246; Tiktin), cf. bg. mane.

maneá (tc. mani „catren popular, cântec”, de la interj. aman „vai!, aoleu!”; pl. manéle), cântec liric turcesc, cu conținut erotic, întâlnit și în țările române. Meterhaneaua* de pe lângă Curtea domnească îl executa și numai instr. Lăutarii din Muntenia îl cântă la vl., în octave, acompaniați fiind de un „bas ostinat” (v. ostinato), acesta din urmă susținut de o vl. secundă, uneori și de cobză*. Începând din anii ’90 ai sec. 20, reintră în atenția lăutarilor din România și dobândește, în pofida originii tc. a termenului, statutul de „muzică amestecată (de metisaj), [...] adică [de muzică ce] rezultă din varii încrucișări ale muzicilor sârbească, gr., tc., indiană etc.” (Speranța Rădulescu).

MANEA (sec. 17), meșter constructor român. Principalul realizator al ansamblului monastic Hurez (1690-1697); i se atribuie conducerea lucrărilor bisericii și a hanului Sf. Gheorghe Nou din București.

MANEA, Gheorghe (1904-1978, n. Râmnicu Sărat), inginer român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la București. Contribuții la studiul proceselor curgerii prin rotoarele turbinelor de apă; cercetări în domeniul lagărelor hidrostatice, al organelor de mașini și maselor plastice („Elemente de amenajare, organizare și exploatare a fabricilor”, „Organe de mașini”, „Prelucrarea prin injecție a maselor plastice”).

MANEA, Norman (n. 1936, Suceava), scriitor român. Emigrat în Germania, stabilit în S.U.A. (1986). Nuvele („Octombrie ora opt”) și romane („Captiv”, „Cartea fiului”, „Plicul negru”) într-o formulă narativă modernă. Eseuri („Anii de ucenicie ai lui August Prostul”, „Despre clovni: dictatorul și artistul”); traduceri.

MANOLIU-MANEA, Maria (n. 1934, Galați), Lingvistă română. Stabilită în S.U.A. (1979). Membru de onoare a Acad. (1993), prof. univ. la București, Chicago și Univ. Davis (California). Lucrări de romanistică („Introducere În lingvistica romanică”, „Gramatica comparată a limbilor romanice”, „Structuralismul lingvistic”, „Tipologia e historia”, „Elementos de sintaxis comparada romanica”).

MANEA² s. f. (Regional) Topor. Com. din STRAJA-RĂDĂUȚI. - Etimologia necunoscută.

MANEA¹ s. f. Cîntec de dragoste, de origine orientală, cu melodie duioasă și tărăgănată. Deșert pline pahare, Apoi încep să cînt vreo manea și sînt tot beat. NEGEUZZI, S. II, 29. Cine n-a rîs din inimă. . . de nespusul parapon al bietului coconu Gligorașcu, cînd auzeau strigîn-du-se din țara Românească răsunetul manelelor și a stihurilor fanarioțești. ODOBESCU, S. I, 244. Tonul lenos al manelelor orientale, id. ib. II, 521. Era o manea de cele vechi turcești, lungă, tărăgănată, în care numai un ah! ținea o jumătate de oră. GANE, N. II, 195. Pe drum, l-a-ngrijit căpitanul ca un frate, ziua și noaptea, cîntîndu-i din gură și cu tambura manele turcești. CARAGIALE, S. N. 63. - Pl.: manele. – Din tc. mani.

MANEA{3} s. f. v. manelă¹.