maglă¹ sf [At: SCRIBAN, D. / V: ~lu / Pl: ~le / E: pn magia cf ger Mangel] (Reg) 1 Bucată dreptunghiulară de lemn de fag sau de zinc ondulată, folosită la spălatul rufelor. 2 (Îf maglu) Teasc de călcat rufe Si: măngălău.

maglă² sf vz mâglă¹

1) máglă, V. mîglă 1.

2) máglă, V. măngălăŭ.

măngărlău sn vz măngălău

măngulău sn vz măngălău

mângalău sn vz mângălău

mângălău sn vz măngălău

măngălắŭ n., pl. ăĭe, máglă și mî́glă f., pl.e (ung. mángoló, mângorló, pol. magla [de unde vine rom. maglă]; mrus. magelĭ, germ. mangel, mlat. manga, mangana, vfr. mangoneau, praștie: it. mángano, praștie, măngălăŭ; ngr. mánganon, măngălăŭ, d. vgr. mágganon, balistă pe cilindri. V. mangealîc, minghinea). Nord. O bucată de lemn crestat orĭ de tablă de zinc undulată de care se freacă rufele la spălat (Șez. 36, 12). Un aparat compus din doŭă sulurĭ de lemn care, supt apăsarea unei greutățĭ, netezește rufele puse pe o masă (înlocuit azĭ cu feru de călcat).

1) mî́glă și máglă f., pl. e (orig. comună cu măgură, ca mătură, d. vsl. metla. D. rom. vine ung. mágla și máglya, morman. Cp. și cu gîlmă). Trans. Mold. Grămadă, morman: mîglă de oase (Beld. 3943). V. măglaș.

MÁGLĂ s. v. măngălău.

maglă s. v. MĂNGĂLĂU.

MÁGLĂ¹ s. f. 1. (Prin Mold., Bucov.) Bucată dreptunghiulară de lemn de fag sau de zinc ondulată, folosită la spălatul rufelor. Cf. SCRIBAN, D., ALR Il/386, LEXIC REG. 104. 2. (Regional; în forma maglu) Teasc de călcat rufe; măngălău (Marginea-Rădăuti). ALR II 3386/386. – Pl.: magie. – Și: máglu s. n. – Din pol. magła. – Cf. germ. M a n g e l.

MÁGLĂ² s. f. v. mîglă¹.