mărdăgi [At: CADE / V: ~ăci, ~ăși, mâr~ / Pzi: ~gesc / E: marda] (Mun; Olt) 1-2 vtr A (se) murdări. 3-4 vtr A (se) strica. 5 vt (Fig) A insulta.

mărdăși v vz mărdăgi

mârdăgi v vz mărdăgi

mărdăcésc și (ob.) -gésc v. tr. (cp. cu mardesc orĭ cu maldac). Sud. Terfelesc, murdăresc, stric: a mărdăgi o haĭnă. Fig. Ocărăsc, insult: l-a mărdăgit răŭ! – În Meh. mărdășesc.

MĂRDĂGÍ vb. v. jegoși, mânji, murdări, păta.

mărdăgi vb. v. JEGOȘI. MÎNJI. MURDĂRI. PĂTA.

MĂRDĂGl vb. IV. T r a n z. și r e f l. (Munt., Olt.) A (se) murdări, a (se) păta, a (se) terfeli (CADE, SCRIBAN, D., CIAUȘANU, GL.) ; a (se) prăpădi, a (se) strica (CADE, SCRIBAN, D., RĂDULESCU-CODIN). Nu trece pe acolo, că mărdâșești cămășile. BOCEANU, GL. Nu te freca de zid, că te mărdășești pe haine. id. ib. ◊ T r a n z. Fi g. Cine mărdăgește limba, băiețașii mei, își ucide pe tată-său. JIPESCU, O. 60. ♦ Tranz. Fig. A ocărî, a insulta. L-a mărdăgit rău! SCRIBAN, D. - Prez. ind.: mărdăgesc. - Și: mărdăcí (SCRIBAN, D.), mărdăși, mîrdăgi (CIAUȘANU, GL.) vb. IV. – De la marda.