locuire sf [At: (a. 1658) CCR 108/20 / V: (înv) lăc~ / Pl: ~ri / E: locui] 1 Stabilire cu locuința (1) într-un anumit loc Si: domiciliere, (înv) ședere. 2 (Înv) Domiciliu. 3 (Înv) Poposire a cuiva într-un anumit loc. 4 (Înv) Conviețuire. 5 (Înv) Regiune sau zonă unde se află cineva.

LOCUÍRE s. f. Faptul de a locui undeva. Atunci ne mutară în casele de sus, dîndu-ne spre locuire o sală mare. BOLINTINEANU, O. 263.

!locuire (stabilire) s. f., g.-d. art. locuirii; pl. locuiri

locuíre s. f., g.-d. art. locuírii

locuíre s. f., g.-d. art. locuírii; pl. locuíri

LOCUÍRE s. domiciliere, ședere. (~ lui acolo n-a durat mult.)

LOCUIRE s. domiciliere, ședere. (~ lui acolo n-a durat mult.)

LOCUIRE. Subst. Locuire, domiciliere. Conviețuire, coabitare (jur.). Stabilire, instalare, oploșire (rar). Găzduire, adăpostire, adăpost, aciuare; închiriere; abitație (jur.). Locuință, domiciliu, adăpost, casă, acioală (rar), aciuaș (rar), sălaș (pop.) Domiciliu permanent, domiciliu temporar, cvartir (reg.). Adresă. Locuitor, locatar, chiriaș, subchiriaș, sublocatar. Gazdă, găzdaș (reg.), găzdoaie (înv. și reg.), amfitrion (livr.), stăpînul (stăpîna) casei. Adj. Domiciliar. Găzduit, adăpostit, oploșit, pripășit. Locuibil; locuit. Vb. A locui, a domicilia, a-și avea domiciliul, a fi stabilit (undeva), a sta, a ședea, a sălășlui (pop.). A locui împreună (laolaltă), a coabita (jur.), a conviețui. A se stabili (undeva), a se instala (undeva). A trage în (la) gazdă, a se așeza în gazdă, a rămîne în gazdă, a ședea (a sta) în gazdă, a găzdui; a lua cu chirie, a închiria, a ședea (a sta) cu chirie; a se adăposti, a-și găsi adăpost, a se aciola (rar), a se aciua, a se oploși, a se pripăși. A primi în gazdă, a găzdui, a sălășlui (pop.); a da cu chirie, a închiria, a subînchiria, a adăposti, a da adăpost, a oploși, a pripăși. V. construcție, existență, încăpere, locuință, locuitor.