LINGẮU, lingăi, s. m. (Fam.) 1. Om căruia îi place să mănânce mult (mai ales de la alții). 2. (Adesea adjectival) Om lingușitor și slugarnic. – Linge + suf. -ău.

lingău sm, a [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / Pl: ~ăi / E: linge + -ău] 1-2 (Om) căruia îi place să mănânce mult, mai ales de la alții Si: lingușitor (2), parazit. 3-4 (Om) lingușitor (1) și slugarnic.

LINGẮU, lingăi, s. m. 1. Om căruia îi place să mănânce mult (mai ales de la alții). 2. (Adesea adjectival) Om lingușitor și slugarnic. – Linge + suf. -ău.

LINGẮU, lingăi, s. m. 1. Om căruia îi place să mănînce mult (mai ales de la alții). Am să mă așez, măi vere, Pe mîncare și pe bere... Să mă bag pintre lingăi Și să frig la nătărăi. ALECSANDRI, T. 912. 2. Om lingușitor. Toată lumea știe că faci parte din suita de lingăi a colonelului. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 8/2. ◊ (Adjectival) Urît mi-a fost în viața mea omul viclean și lingău. CREANGĂ, A. 45. Să te ferești de ciocoi lingăi și de năpîrci lingușitoare. ALECSANDRI, T. 1350.

LINGẮU ~i m. Persoană care vădește o comportare lingușitoare (mai ales în fața superiorilor). /a linge + suf. ~ău

lingău m. parazit.

lingắŭ m. (d. ling). Parazit, om care umblă după mîncare gratuită.

lingắu (fam.) s. m., art. lingắul; pl. lingắi, art. lingắii

lingău s. m., art. lingăul; pl. lingăi, art. lingăii

LINGĂU s. v. lingușitor.

LINGĂU s. lingușitor, (reg.) lingareț, (fig.) periuță. (Mare ~ mai ești!)