LEXÉM, lexeme, s. n. Unitate de bază a lexicului, având o semnificație autonomă. – Din fr. lexème.

lexem sn [At: SCL, 1954, 295 / Pl: ~e / E: fr lexème] (Lin) Cuvânt sau parte de cuvânt considerată ca suport minimal al semnificației.

LEXÉM, lexeme, s. n. Cuvânt sau parte de cuvânt care servește ca suport minimal al semnificației. – Din fr. lexème.

LEXÉM s.n. (Parte a unui) cuvânt care servește ca suport al semnificației; cuvânt, unitate lexicală. [< fr. lexème].

LEXÉM s. n. morfem lexical; semantem. (< fr. lexème)

LEXÉM ~e n. 1) Cuvânt sau parte de cuvânt care servește ca suport minimal al semnificației; morfem lexical. 2) Unitate de bază a vocabularului care reprezintă asocierea unuia sau a mai multor sensuri; cuvânt; unitate lexicală. /<fr. lexeme

lexém s. n., pl. lexéme

lexém s. n., pl. lexéme

LEXÉM (SEMANTÉM) s. n. (< fr. lexème): parte dintr-un cuvânt sau cuvânt care servește ca suport minimal al semnificației, care constituie purtătorul de sens lexical; unitate minimă de expresie cu sens lexical. Se identifică de obicei cu rădăcina, cu radicalul cuvântului sau cu orice cuvânt autonom. Astfel: roș- în roșeală, roșeață, roșietic, înroși; lemn- în lemnărie, lemnar, lemnos, înlemni; căd-(căz-) în cădea, recădea și căzătură; vânt- din vântișor și vântuleț; copil- din copilaș, copilărie, copilăresc, copilăros și copilandru; om, casă, nor, bun, acei, cinci etc. În terminologia lingvistului francez André Martinet l. este un monem (v.) cu înțeles, al cărui loc este în dicționar, ca de exemplu casă, frumos, acesta, zece, trece, aici etc.