LÉUCĂ, leuci, s. f. Parte a carului formată dintr-un lemn încovoiat, cu un capăt îmbucat în osie și cu celălalt prins de loitră, pentru a o sprijini. ◊ Expr. A fi lovit (sau bătut, pălit, trăsnit) cu leuca (în cap) = a) a fi zăpăcit, prostănac, idiot; b) a fi beat. – Din bg. levka.

leucă² sf [At: CORNEA, E. I, 100/12 / Pl: nct / E: ngr λεύκη] (Med; îvr) Boală asemănătoare cu lepra (1).

leucă¹ sf [At: ANON. CAR. / V: (reg) leoacă, leocă, liocă, (Pl: lioce, lioci, loici, liociuri, loci), liaucă (Pl: liauci), lioică (Pl: ~ici), loică (Pl: ~ici, ~ice) sf, leuci (Pl: ~uri) sn / A și: leucă / Pl: ~uci, ~uce, (reg) ~curi, loici / E: mg löcs] 1 Parte a carului formată dintr-un lemn încovoiat, cu un capăt îmbinat în osie și cu celălalt prins de loitră, spre a o sprijini Si: (reg) mănușă, mână, suian. 2 (D. oameni; îe) A fi lovit (sau bătut, pălit, trăsnit, (reg) tras) cu ~a (în cap) A fi prostănac. 3 (D. cuvinte, expresii etc.; îae) A fi pus la întâmplare, nepotrivit. 4 (D. oameni; îae) A fi beat. 5 (Îlav) Beat ~ Foarte beat. 6 (Olt; îlav) Făcut ~ Adus de spate Si: cocoșat. 7 (Mol; îe) A vorbi de-a ~a A vorbi în batjocură. 8 (Reg) Mănușă. 9 (Reg) Mână. 10 (Reg) Picior. 11 (Reg) Țepușă. 12 (Reg; art) Dans popular bărbătesc cu strigături, care se joacă, de obicei, în jurul unui foc, în noaptea din sâmbăta Paștelui. 13 (Reg; art) Melodie după care se execută leuca (12). 14 (Mol; îcs) De-a ~a Joc de copii nedefinit mai îndeaprape. corectată

LÉUCĂ, leuci, s. f. Parte a carului formată dintr-un lemn încovoiat, cu un capăt îmbucat în osie și cu celălalt prins de loitră, spre a o sprijini. ◊ Expr. A fi lovit (sau bătut, pălit, trăsnit) cu leuca (în cap) = a) a fi zăpăcit, prostănac, idiot; b) a fi beat. – Din bg. levka.

LÉUCĂ, leuci, s. f. Lemn încovoiat al cărui capăt de jos e îmbucat în osie (împiedicînd să iasă roata), iar pe capătul de sus e sprijinită loitra carului sau a căruței. Lică Mătase scoase calul dintre hulube cu hamul pe el și-l legă de leucă, cu botul în fîn. MIHALE, O. 452. Coșul acelei căruțe scumpe, vopsită verde, era atîrnat de leuci în legături de curele, ca să aibă legănare și să nu zdruncine la mers. SADOVEANU, F. J. 71. Pune roata la loc, vîră leuca, sucește lamba și-o strînge la scară, apoi își aprinde cioanca. CREANGĂ, P. 125. ◊ Expr. A fi lovit (sau bătut, pălit, trăsnit) cu leuca (în cap) = a) a fi (cam) zăpăcit, nebun, într-o ureche, prostănac. Feciorul cel mai mare era cam pălit cu leuca, adică cam prostălan. MARIAN, O. II 316. E trăsnit cu leuca, pe legea me! ALECSANDRI, T. I 248; b) a fi beat, afumat (de băutură). Mi se pare cam trăsnit cu leuca, că-i prea roș la față. ALECSANDRI, T. 139. – Pronunțat: leu-că.

LÉUCĂ ~ci f. Piesă de lemn încovoiată, prinsă cu un capăt de osie, iar cu celălalt capăt de carâmb, care susține căruța sau carul. ◊ A fi pălit (sau bătut, trăsnit, lovit) cu ~ca (în cap) a fi zăpăcit, țicnit; prostănac. [G.-D. leucii; Sil. leu-] /<bulg. levka

leucă f. 1. lemnul care susține loitrele carului; 2. fig. lovit (trăsnit) cu leuca, om cu toane, zăpăcit. [Cf. nemț. LEUCHSE].

léŭcă (est, Olt. Ml.), leocă (sud) și leoácă (vest), pl. lečĭ, leocĭ (eo și eoa o silabă, ca ceŭcă, cĭoacă) f. (ung. löcs [d. germ. leichse] de unde s’a făcut rom. pl. leocĭ, apoĭ sing. leocă; sîrb. lévča, lijevča, rut. levča, lovç. Bg. levka vine d. rom.). O pĭesă de lemn curbă care unește capătu osiiĭ cu lemnu care sprijină carîmbu. Fig. Om pălit (trăsnit) cu leŭca, om cam nebun.

léucă (leu-) s. f., g.-d. art. léucii; pl. leuci

léucă s. f. (sil. leu-), g.-d. art. léucii; pl. leuci

leucă

leucă.

LÉUCĂ s. (TEHN.) (reg.) mănușă, mână, (Munt. și Dobr.) suian. (~ la car.)

LEUCĂ s. (TEHN.) (reg.) mănușă, mînă, (Munt. și Dobr.) suian. (~ la car.)

léucă (léuci), s. f. – Fuscel de loitră, parte a carului care se sprijină cu un capăt în osie cu celălalt în loitră. Germ. Leichse, prin intermediul mag. löcs (Cihac, II, 170; Tiktin; Scriban). Forma leucă este o reconstrucție analogică, pornind de la pl. leuci, leoci. Cf. slov. levča, sb. lijevča, bg. levka (acesta din urmă probabil din rom.). – Der. leucaș, adj. (încovoiat, răsucit); leucit, adj. (bătut cu bățul).

leúcă, leuci, s.f. – (reg.) Partea carului, format dintr-un lemn încovoiat, ce leagă osia de loitră. ♦ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). ♦ (onom.) Leuca, nume de familie în Maramureș. – Din magh. löcs „leucă” (MDA) < germ. Leichse (Scriban; Cihac, Tiktin, Scriban, cf. DER); din bg. levka (DEX). Cuv. rom. > bg. levka (DER).

leúcă, leuci, s.f. – Partea carului, format dintr-un lemn încovoiat, ce leagă osia de loitră. – Din germ. Leichse, prin intermediul magh. löcs (Cihac, Tiktin, Scriban, cf. DER).

lovit cu leuca expr. (pop.) nebun.