LÁIE s. f. (Pop.) 1. Ceată de țigani (nomazi). 2. Ceată dezorganizată și zgomotoasă (de copii, de oameni). – Din ucr. laja, „haită de câini”, cf. pol. łaja idem.

laie¹ [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: (rar) lai sn / Pl: (rar) lăi / E: pn laja] 1 sf (Asr) Ceată de rromi, de obicei nomazi. 2 sf (Îs) Țigan de ~ Rrom nomad. 3 sf (Pex; îas) Rrom certăreț. 4 sf (Pfm; pex) Persoană guralivă. 5 sf (Pfm; pan) Grup de persoane zgomotoase Si: ceată, haită. 6 sf (Îla) De ~ Care aparține unei cete de rromi Si: țigănesc. 7 sf (Pfm; îal) Vagabond. 8 sf (Pfm; îlav) În ~ Buluc. 9 sf (Reg) Grup de câini sau de alte animale de același fel Si: haită. 10 av (Pop; îe) A se ține ~ (după cineva) A sta nedespărțit de cineva. 11 av (Arg) Nimic.

LÁIE s. f. 1. Ceată de țigani (nomazi). 2. Ceată dezorganizată și zgomotoasă (de copii, de oameni). – Cf. ucr., pol. laja, „haită de câini”.

LÁIE s. f. 1. (Astăzi rar; mai ales determinat prin «de țigani») Ceată de țigani (de obicei nomazi). Romîncă a cărei bogată zestre cuprindea și o laie de robi țigani. ODOBESCU, S. III 22. Laia se opri la cea întîi crîșmă. ALECSANDRI, la GHICA, S. 82. Tocmai se intîmplase să vie în sat o laie de țigani din Prundu Ieșului. ȘEZ. VII 155. ◊ Țigan de laie = (în opoziție cu țigan de vatră) țigan nomad. 2. Ceată zgomotoasă (de copii, de oameni). Biata bab-a-ntrat în laie. COȘBUC, P. I 226. ◊ (Adverbial, uneori în forma compusă laie-gaie) De cîte ori vine pe la noi mătușa... vin și băieții laie-gaie. STANCU, D. 14. N-ai să mai ieși cu o femeie pe uliță, că se ia bagabonții (= vagabonzii) laie după dumneata. CARAGIALE, O. I 44.

LÁIE f. 1) înv. Grup de țigani nomazi. 2) pop. Ceată dezorganizată și zgomotoasă de copii sau de oameni. /<pol., ucr. laja

laie f. Mold. 1. ceată, în special de țigani nomazi; 2. ceată de vagabonzi: laie de cerșetori GHICA. [Pol. LAĬA].

1) láĭe f., pl. lăĭ (pol. laja, rut. laĭá, ceh. láje, ceată, haĭtă. Bern, 687). Ceată de Țiganĭ nomazĭ. V. șatră.

2) laĭe adj. V. laĭ.

!laie (pop.) s. f., pl. lăi

láie (pop.) s. f.

láie s. f.

laie (de Țigani).

láie (lắi), s. f. – 1. Haită de cîini, mulțime de cîini. – 2. Șleahtă, ceată, hărmălaie. – 3. Șatră sau grup de țigani care umblă sau trăiesc împreună. Sl., cf. ceh. laje, rut., pol. łaje „haită”, din sl. (sb.) lajati „a lătra” (Cihac, II, 164; Tiktin; DAR). – Der. lăieș, s. m. (țigan nomad); lăieț, s. m. (țigan nomad; turnător în metal), rezultat dintr-o confuzie a cuvîntului anterior cu bg. lĕec „topitor, turnător”, de la leja „a topi, a turna”; lăețesc, adj. (țigănesc); lăețească, s. f. (dans țigănesc); lainic, adj. (nomad, vagabond, hoinar), cu suf. -nic (după Cihac, din mag. lajha „leneș”, slov. lajnati „a umbla cîntînd la vioară”; după DAR, în legătură cu rut. lan „leneș”; cf. Iordan, BF, IX, 147); lăinici, vb. (a rătăci, a hoinări); lăinicie, s. f. (lene).

a face o laie expr. a eșua, a nu izbuti, a suferi un eșec.

o laie (de Geo Bogza) expr. nimic.