ISTEȚÍE, isteții, s. f. (Înv.) Istețime. – Isteț + suf. -ie.

isteție sf [At: MINEIUL (1776) 34 2/2 / Pl: ~ii / E: isteț + -ie] (Înv) 1 Istețime. (1). 2 Îndrăzneală. 3 Vioiciune.

ISTEȚÍE, isteții, s. f. Istețime. – Isteț + suf. -le.

ISTEȚÍE, isteții, s. f. Istețime. Se vede că isteția scriitorașului ajunsese la cunoștința boierului Balș. CĂLINESCU, E. 12. Pentru frumusețele și istețiile lor și-au căzut drag unul altuia. SBIERA, P. 23. Clit are isteție și vorbele-și măsoară. NEGRUZZI, S. II 195.

istețíme f. (d. isteț). Deșteptăcĭune, pricepere. – Vechĭ și isteție și istecĭúne.

istețíe (înv.) s. f., art. istețía, g.-d. art. istețíei; pl. istețíi, art. istețíile

istețíe s. f., art. istețía, g.-d. art. istețíei; pl. istețíi, art. istețíile

ISTEȚÍE s. v. îndemânare.

ISTEȚIE s. abilitate, destoinicie, dexteritate, dibăcie, ingeniozitate, iscusință, istețime, îndemînare, pricepere, știință, talent, ușurință, (pop.) meșteșug, meșteșugire, (înv. și reg.) meșterie, (reg.) apucătură, pricepuție, (înv.) iscusire, marafet, practică. (Demonstra o mare ~ în mînuirea...)