invocație sf [At: ZAMFIRESCU, R., 112 / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr invocation, lat invocatio, -onis] 1 Chemare în ajutor, de obicei a unei divinități Si: invocare (1). 2 Citare de fapte în sprijinul unei teze Si: invocare (2). 3 (Spc) Chemare, cu valoare stilistică, adresată de către poet muzei sau unor divinități ca să-l inspire Si: invocare (3). 4 (Spc) Procedeu stilistic prin care oratorul sau scriitorul interpelează un personaj, de obicei istoric, absent Si: invocare (4).

INVOCÁȚIE, invocații, s. f. Faptul de a invoca; chemare în ajutor. ♦ Rugă pe care unii poeți o adresează muzelor sau unor divinități, de obicei la începutul unui poem, pentru a le cere sprijinul în realizarea operei lor.

INVOCÁȚIE s.f. Invocare. ♦ Parte a unei opere literare în care poetul se adresează muzelor sau unor divinități pentru a-l inspira. [Gen. -iei, var. invocațiune s.f. / cf. fr. invocation, lat. invocatio].

INVOCÁȚIE s. f. 1. invocare. 2. procedeu artistic, rugăminte prin care poetul se adresează muzelor sau unor divinități pentru a-l inspira. ♦ ~ retorică = invocație patetică. (< fr. invocation, lat. invocatio)

INVOCÁȚIE ~i f. 1) v. A INVOCA. 2) Citare ca argument pentru susținerea unei afirmații. 3) Chemare a unui poet adresată muzei pentru a-l inspira. [G.-D. invocației] /<fr. invocation, lat. invocatio, ~onis^[1]

invocațiune sf vz invocație

INVOCAȚIÚNE s.f. v. invocație.

invocați(un)e f. 1. acțiunea de a invoca; 2. la poeți: rugăciune adresată Muzei.

*invocațiúne f. (lat. in-vocátio. -ónis. V. vocațiune). Acțiunea de a invoca, de a chema în ajutor: invocațiunea luĭ Dumnezeŭ, luĭ Apóline. Fig. Citațiune: invocațiunea uneĭ mărturiĭ. – Și -áție și -áre.

invocáție (-ți-e) s. f., art. invocáția (-ți-a), g.-d. art. invocáției; pl. invocáții, art. invocáțiile (-ți-i-)

invocáție s. f. vocație^[1]

invocație

INVOCÁȚIE s. v. invocare.^[1]

INVOCAȚIE s. invocare.

invocație (lat. invocatio „chemare”, „rugă”), figură care în retorica clasică înseamnă rugăciune adresată unei muze, unei divinități, pentru a-i cere inspirație. În literatura română, un exemplu de i. înseamnă invocarea, mai mult formală, a divinității pentru implorarea unui ajutor (P): „Tănase: Te cunosc și eu prea bine! Sbierea (căzând în genunchi): Și dumneata?... Am murit! Sfinte Petre!... Sfântă Ana!... Mucenice Spiridoane!... Scăpați-mă de pieire!... O să vă dau trei icoane Tot de-aramă poleite cu aur... sau cu argint”. (B. P. Hasdeu) Prin extensiune, Eminescu folosește i. adresându-se unui erou național, ca Vlad Țepeș: „Cum nu vii, tu, Țepeș Doamne, ca, punând mâna pe ei, Să-i împărți în două cete, în smintiți și în mișei, Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni, Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!” Astăzi, în aproape toate literaturile care au atins apogeul evoluției moderne, i. este o figură desuetă din pricina caracterului său naiv-liric. Sin. dinosis (gr. deinosis).

INVOCAȚIE (< fr. invocation < lat. invocatio, chemare) Procedeu poetic folosit în epocile clasice și cele influențate de clasicism și care constă în chemarea în ajutor de către poet a muzei sau a unei forțe superioare, spre a putea duce la bun sfîrșit opera sa. Invocația constituie elementul introductiv al operei, iar obiectul ei diferă de la scriitor la scriitor. Astfel, Homer, în Iliada și Odiseea, Vergilius, în Eneida, invocă muza poeziei. Ovidiu, în Metamorfozele sale, se adresează tuturor zeităților Olimpului. Ion Budai-Deleanu, în Țiganiada, sub influența marilor epopei din literatura universală, își începe și el opera cu această invocație către muza lui Homer: Muză! ce lui Omir, odinioară, Cîntași Vatrahomiomahia, Cîntă și mie, fii bunișoară, Toate cîte făcu țigănia, Cînd Vlad-vodă îi dete slobozie, Arme și-olaturi de moșie... iar I.H. Rădulescu, în Michaiada, imitînd începutul Eneidei, spune în limba-i influențată de ideile școlii latiniste: Cîntu armele romane și Căpitanul mare Que’nvinseră păgînii și liberară Tarra... Cînd invocația este folosita de orator sau de poet în interpelarea unui personaj absent sau imaginar, ea capătă denumirea de invocație retorică.