INTUÍȚIE, intuiții, s. f. 1. Capacitatea conștiinței de a descoperi, pe cale rațională (în mod spontan), esența, sensul unei probleme, al unui obiect. ♦ Principiu didactic conform căruia procesul predării și însușirii cunoștințelor trebuie să pornească de la reflectarea senzorială nemijlocită a obiectelor și fenomenelor studiate. 2. Descoperire bruscă, neașteptată, a unui adevăr, a unei soluții etc. ♦ Inspirație, presentiment. ♦ Pătrundere instinctivă în esența unui lucru. – Din fr. intuition, it. intuizione.

intuiție sf [At: ODOBESCU, S. III, 231/20 / V: (înv) ~iune (Pl: ~ni) / Pl: ~ii / E: fr intuition, it intuizione] 1 Capacitate a conștiinței de a percepe esența unui fenomen sau a unui obiect în mod spontan, fără a se servi de raționamente. 2 Principiu didactic conform căruia procesul predării și însușirii cunoștințelor trebuie să pornească de la reflectarea senzorială, nemijlocită a obiectelor și fenomenelor studiate. 3 Descoperire bruscă, neașteptată a unei soluții. 4 Capacitate de a prevedea desfășurarea unor evenimente.

INTUÍȚIE, intuiții, s. f. 1. Capacitatea conștiinței de a descoperi, pe cale rațională (în mod spontan), esența, sensul unei probleme, al unui obiect. ♦ Principiu didactic conform căruia procesul predării și însușirii cunoștințelor trebuie să pornească de la reflectarea senzorială nemijlocită a obiectelor și fenomenelor studiate. 2. Descoperire bruscă, neașteptată, a unui adevăr, a unei soluții etc. ♦ Pătrundere instinctivă în esența unui lucru. – Din fr. intuition, it. intuizione.

INTUÍȚIE, intuiții, s. f. 1. Capacitatea conștiinței de a descoperi pe cale rațională, uneori în mod spontan, adevăruri care de fapt se bazează pe experiența și cunoștințele dobîndite anterior. Cînd țăranul adoptă pe «onoare», are intuiția că «cinste» nu lămurește îndestulător ce vrea să spuie el. SADOVEANU, E. 34. N-ai tu, fără să știi și fără să ți se spună, intuiția deosebirilor și a realităților în care ești chemat? ARGHEZI, P. T 78. 2. (În filozofia burgheză idealist-subiectivă) Capacitate înnăscută de contemplare lăuntrică, datorită căreia s-ar putea cunoaște adevărul fără participarea activității raționale, logice a conștiinței, fără ajutorul experienței.

INTUÍȚIE s.f. Capacitatea gândirii de a descoperi nemijlocit și imediat adevărul pe baza experienței și a cunoștințelor dobândite anterior, fără raționamente logice preliminare. [Gen. -iei, var. intuițiune s.f. / cf. fr. intuition, lat. t. intuitio – contemplare].

INTUÍȚIE s. f. 1. capacitate a gândirii de a descoperi nemijlocit și imediat adevărul pe baza experienței și a cunoștințelor dobândite anterior, fără raționamente logice preliminare. 2. metodă didactică de predare și însușire a cunoștințelor pornind de la reflectarea senzorială nemijlocită a obiectelor și fenomenelor studiate. ◊ pătrunderea instinctivă în esența unui lucru; descoperire bruscă, revelatorie a unui adevăr, a soluției unei probleme. ◊ inspirație, presentiment. (< fr. intuition, lat. intuitio, it. intuizione)

INTUÍȚIE ~i f. 1) Formă de cunoaștere imediată a adevărului pe baza experienței și a cunoștințelor achiziționate anterior, fără raționamente logice preliminare. 2) Sentiment inconștient de prezicere a celor ce urmează să se întâmple; instinct. [G.-D. intuiției; Sil. -tu-i-ți-e] /<fr. intuition, lat. intuitio, ~onis

intuițiune sf vz intuiție

INTUIȚIÚNE s.f. v. intuiție.

intuiți(un)e f. 1. Filoz. cunoașterea directă a adevărului fără intervenirea raționamentului; 2. facultatea de a înțelege iute, de a ghici.

*intuițiúne f. (lat. in-tuitio, -ónis). Cunoașterea clară, dreaptă și imediată a lucrurilor care se pot înțelege fără raționament: conștiința morală e intuițiunea bineluĭ. Înțelegerea răpede a lucrurilor.

intuíție (-ți-e) s. f., art. intuíția (-ți-a), g.-d. art. intuíției; pl. intuíții, art. intuíțiile (-ți-i-)

intuíție s. f. (sil. -ți-e), art. intuíția (sil. -ți-a), g.-d. art. intuíției; pl. intuíții, art. intuíțiile (sil. -ți-i-)

intuiție

INTUÍȚIE s. (PSIH.) contemplare vie, intuire vie.

INTUIȚIE s. (PSIH.) contemplare vie.

INTUIȚIE. Subst. Intuiție, intuire, presentiment, presimțire, presimțămînt (rar); instinct, al șaselea simț. Anticipare, anticipație; clarviziune, prevedere, previziune; presupunere, presupus (pop. și fam.), presupoziție (rar), supoziție, ipoteză, pretumție (livr.). Ghicire, ghicit, prorocire, prorocie (rar), profeție, vaticiniu, vaticinație, prevestire, prezicere. Intuiționism. Adj. Intuitiv; instinctiv, instinctual. Ipotetic, prezumtiv. Vb. A avea intuiție, a intui, a ghici, a presimți, a avea o presimțire, a simți, a-și da seama, a băga de seamă, a sesiza, a pricepe (dinainte); a înțelege; a anticipa, a prevedea, a întrevedea (fig.); a presupune; a prezice, a profeți, a vaticina. Adv. (În mod) intuitiv, prin intuiție, pe ghicite, din instinct, instinctiv. V. cunoaștere, gîndire, idee, imaginație, inteligență, prezicerea viitorului.

INTUÍȚIE (< fr., lat.) 1. (FILOZ., PSIHOL.) Cunoaștere sau înțelegere nemijlocită, neprecedată de nici un fel de inferență, a adevărului unor propoziții, a realității exterioare, a valorilor, considerată a oferi o certitudine absolută în cunoaștere. ♦ (La Descartes) Cunoaștere imediată a noțiunilor și adevărurilor fundamentale, simple și ireductibile, ce nu mai pot fi supuse îndoielii și care constituie punctul de plecare al deducției. ♦ (La Bergson) Formă de cunoaștere sui-generis, superioară cunoașterii intelectuale, de aceeași natură cu instinctul și simțul artistic, înțeleasă ca un fel de simpatie prin care conștiința umană surprinde lucrurile în ele însele. ◊ (La Kant) I. pură = formă a priori a sensibilității, condiționând orice i. a lucrurilor. 2. Descoperire bruscă, revelatorie, în aparență nepregătită, a unui adevăr, a soluției unei probleme etc. ♦ Inspirație, presentiment. 3. (La Schelling, Bergson ș.a.) Cunoaștere sui-generis, de natură în esență irațională, opusă și superioară cunoașterii discursive și analitice, care ar face posibilă sesizarea nemijlocită, fără o elaborare logică prealabilă, a esenței.