INTEROGÁȚIE, interogații, s. f. Interogare. ◊ (În sintagma) Interogație retorică = procedeu retoric constând în adresarea unor întrebări, fără a solicita un răspuns, ci pentru a comunica o idee, o atitudine. [Var.: interogațiúne s. f.] – Din fr. interrogation, lat. interrogatio.

interogație sf [At: BRĂESCU, M. B. 138 / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr interrogation, lat interrogatio, -onis] 1-4 Interogare (1-4). 5 (Ccr) Întrebare. 6 (Îs) ~ retorică Procedeu retoric constând în adresarea unor întrebări, nu pentru a obține un răspuns ci pentru a comunica o idee, o atitudine.

INTEROGÁȚIE, interogații, s. f. (Rar) Interogare. ◊ (În sintagma) Interogație retorică = procedeu retoric constând în adresarea unor întrebări, nu pentru a obține răspuns, ci pentru a comunica o idee, o atitudine. [Var.: interogațiúne s. f.] – Din fr. interrogation, lat. interrogatio.

INTEROGÁȚIE s.f. (Rar) Interogare, întrebare. ♦ Figură de stil constând în a pune o întrebare unui interlocutor determinat, fără a aștepta însă un răspuns. [Gen. -iei, var. interogațiune s.f. / cf. lat. interrogatio, fr. interrogation].

INTEROGÁȚIE s. f. 1. interogare. 2. figură de stil constând în a pune o întrebare unui interlocutor determinat, fără a aștepta un răspuns. (< fr. interrogation, lat. interrogatio)

interogațiune sf vz interogație

INTEROGAȚIÚNE s.f. v. interogație.

interogați(un)e f. întrebare pusă.

*interogațiúne f. (lat. inter-rogátio, -ónis). Acțiunea de a interoga, întrebare. Ret. O figură pin care întrebĭ, ca: Dar unde trăim? – Și -áție și -áre. V. retorică.

interogáție (-ți-e) s. f., art. interogáția (-ți-a), g.-d. art. interogáției; pl. interogáții, art. interogáțiile (-ți-i-)

interogáție s. f. (sil. -ți-e), art. interogáția (sil. -ți-a), g.-d. art. interogáției; pl. interogáții, art. interogáțiile (sil. -ți-i-)^[1]

INTEROGÁȚIE s. v. întrebare.^[1]

interogație s. v. ÎNTREBARE.

INTEROGÁȚIE s. f. (cf. lat. interrogatio, fr. interrogation): (rar) întrebare, interogare.

interogație (lat. interrogatio „întrebare”), figură de stil constând în adresarea unei întrebări (sau a unei serii de întrebări) unui întreg auditoriu (ori unei singure persoane, care poate fi sau nu de față), nu pentru a solicita un răspuns, ci pentru a transmite indirect o opinie ce trebuie subliniată. Este i. ca figură retorică pură (P): „Până când, în sfârșit, vei abuza, Catilina, de răbdarea noastră?” (Cicero). I. adresată unei persoane care nu mai trăiește se folosește în invocație sau în apostrofă.

INTEROGAȚIE (< fr. interrogation < lat. interrogatio, întrebare) Figură de stil care constă din una sau mai multe întrebări, de la care nu se așteaptă, dealtfel, răspuns. Folosită atît în poezie (interogația poetică), cît și în retorică (interogația retorică), interogația dă mai multă intensitate sentimentelor poetului, însuflețește discursul. Prelungită și adresată unei ființe ce nu-i de față, ea capătă denumirea de apostrofă (v.). Ex. de interogație poetică: Voi sînteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni, I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni! (M. EMINESCU, Scrisoarea III) Ex. de interogație retorică: „Ouousque tandem abutere, Catilina, patientia nostra? quamdiu etiam iste furor tuus nos eludet?” (Pînă cînd, în sfîrșit, vei abuza, Catilina, de răbdarea noastră? cîtă vreme chiar nebunia asta a ta își va bate joc do noi? (CICERO, Catilinara I)