INTERCONDIȚIONÁRE, intercondiționări, s. f. Interdependență. [Pr.: -ți-o-] – Inter¹- + condiționare.

intercondiționare sf [At: DN³ / P: ~ți-o~ / Pl: ~nări / E: intercondiționa] 1 Stabilire a unui raport de interdependență. 2 (Ccr) Interdependență (1).

INTERCONDIȚIONÁRE, intercondiționări, s. f. Legătură și condiționare reciprocă între lucruri, fenomene, procese etc.; interdependență. [Pr.: -ți-o-] – Inter¹- + condiționare.

INTERCONDIȚIONÁRE s.f. Interdependență. [Pron. -ți-o-. / < inter- + condiționare].

intercondiționáre s. f. Stabilirea unor raporturi complexe de interdependență ◊ „Analiza intercondiționării factorilor naturali, economici, demografici, sociali și tehnici.” Sc. 11 X 67 p. 1; v. și Mag. 26 V 79 p. 2 (din inter- + condiționare; cf. rus. vzaimoobuslovlennosti; El. Carabulea în SMFC III p. 3538; DN3, DEX-S)

*intercondiționáre (-ți-o-) s. f., g.-d. art. intercondiționắrii; pl. intercondiționắri

intercondiționáre s. f., g.-d. art. intercondiționării

INTERCONDIȚIONÁRE s. f. (< intercondiționá < inter + condiționa, cf. fr. conditionner, it. condizionare): raport de condiționare reciprocă între subiect și predicat; raport de dependență reciprocă, de presupunere reciprocă, de definire a subiectului prin predicat și, invers, a predicatului prin subiect. Tot un fel de i. este și raportul dintre propozițiile coordonate sau cel existent între propozițiile subordonate și regentele lor. Fenomenul este propriu expresiei și conținutului unui cuvânt, semnificantului și semnificatului acestuia (v.).