inspirare sf [At: GHEREA, ST. CR. III, 185 / Pl: ~rări / E: inspira] 1 (Fzl) Inhalare a aerului în plămâni. 2-4 (Fig) Sugerare cuiva (a unui gând,) (a unui sentiment sau) a unei hotărâri. 5 Provocare a avântului creației. 6 Primire a unui impuls pentru o anumită creație. 7 (Fig) Ghidare după ceva. 8 (Irn) Copiere din ceva.

INSPIRÁRE¹ s. f. (Învechit) Inspirație¹. Numai aici, în această influență directă, poate fi vorba de inspirare, de imitare artistică. GHEREA, ST. CR. III 185. Ați avut o frumoasă inspirare cînd ați scris versurile ce mi-ați trimis. ALECSANDRI, S. 48.

INSPIRÁRE², inspirări, s. f. Acțiunea de a inspira²; inspirație².

INSPIRÁRE s.f. (Rar) Acțiunea de a (se) inspira. [< inspira].

*inspirațiúne f. (lat. inspirátio, -ónis). Intrarea aeruluĭ în plămînĭ. Fig. Sfat, sugestiune: a lucra pin inspirațiunea cuĭva. Starea sufletuluĭ aflat supt influența directă a uneĭ puterĭ supranaturale: inspirațiune profetică. Entusiazm creator, dezlegarea imediată a uneĭ probleme mult timp cugetate: poet plin de inspirațiune. Lucru inspirat: inspirațiunile genĭuluĭ. – Și -áție și -áre.

inspiráre (rar) s. f., g.-d. art. inspirắrii; pl. inspirắri

inspiráre s. f., g.-d. art. inspirării; pl. inspirări