huruire sf [At: MDA ms / Pl: ~ri / E: hurui¹] 1 Zgomot al mersului unei căruțe Si: huruialăi (1), huruit¹ (1), huruitură (1). 2 Rostogolire cu zgomot a unui butoi Si: huruială (2), huruit¹ (2), huruitură (2). 3 Zgomot de cădere a mai multor obiecte tari unul peste altul Si: huruială (3), huruit¹ (3), huruitură (3). 4 (Înv) Descărcare a mai multor pistoale simultan Si: huruială (4), huruit¹ (4), huruitură. 5 Emitere a sunetului caracteristic speciei de către porumbei sau curcani Si: huruială (5), huruit¹ (5), huruitură (5). 6 Dărâmare.

HURUÍ, pers. 3 húruie, vb. IV. 1. Intranz. A face un zgomot ca acela care se aude când umblă o căruță, când se rostogolește un butoi sau când cad mai multe obiecte tari unul peste altul; a hurdui; a hodorogi. 2. Refl. (Reg.) A se dărâma, a se surpa, a se nărui. [Var.: huluí, uruí vb. IV] – Formație onomatopeică.

A HURUÍ pers. 3 húruie intranz. pop. 1) (despre vehicule, motoare etc. în mișcare) A produce un zgomot asurzitor continuu; a durui. 2) (despre porumbei) A scoate sunete caracteristice speciei; a gurui. /Onomat.

huruí vb., ind. și conj. prez. 3 sg. húruie, imperf. 3 sg. huruiá

HURUÍ vb. 1. a durăi, a durui, a hodorogi, (rar) a turui, (pop.) a trăncăni, (reg.) a hurdui, a troncăni, (prin Ban.) a trăscări. (Căruța ~ pe strada pietruită.) 2. a clătina, a hâțâi, a hâțâna, a hodorogi, a hurduca, a hurducăi, a scutura, a zdroncăni, a zdruncina, a zgâlțâi, a zgudui, (reg.) a bălăbăni, (Mold.) a drâgâi, (Ban.) a zducni. (Căruța l-a ~ zdravăn.)

HURUÍ vb. v. dărăpăna, dărâma, nărui, prăbuși, prăvăli, risipi, surpa.