huhurez sm [At: ANON. CAR. / V: (reg) hur~ / Pl: ~i / E: huhura + -ez] 1-2 Nume a două păsări răpitoare de noapte, asemănătoare cu bufnița, fără smocuri de pene pe cap, care emit un sunet caracteristic și trăiesc în scorburi de copaci Si: ciuhurez (1-2), huhurete (1-2), huhureț (1-2) (Strix aluco și urelenisis). 3 (Pfm; îe) A sta ca un ~ (sau ca ~ul) A sta singur, părăsit. 4 (Îae) A avea insomnii. 5 (Îe) A se scula ca ~ii A se scula foarte devreme dimineața. 6 (Orn; îc) ~-mic Strigă. 7 (Orn; îc) ~-cu-coadă-lungă Pasărea Syrnium uralense.

HUHURÉZ, huhurezi, s. m. Pasăre răpitoare de noapte, din familia bufnițelor, cu ochii mari, galbeni și cu un moț de pene deasupra urechilor (Syrnium aluco). Din cauza vîntului din acea noapte, un huhurez – o pasăre care înfiorează liniștea codrilor cu basul ei lugubru – își adăpostise sălbăticia sub acoperișul bisericii. CAZABAN, V. 99. Huhurezu-n turnuri cîntă: Uhu, hu! COȘBUC, P. II 97. Și-a prins a să aduna pasări fel de fel: vulturi, uli, găi, buhe, huhurezi. RETEGANUL, P. V 65. ◊ Expr. A sta ca un huhurez (sau ca huhurezul) = a sta singur, părăsit. Cît ținea iarna, stătea ca huhurezul în pat. PAS, Z. I 29. A se scula ca huhurezii = a se scula devreme, de cu noapte. – Variantă: (Mold.; rar) huréz (ALECSANDRI, T. 326, id. P. II 88) s. m.

HUHURÉZ ~i m. Pasăre nocturnă răpitoare, asemănătoare cu bufnița, dar fără smocuri de pene pe cap, care trăiește în scorburi de copaci. ◊ A sta ca un ~ a sta singur, izolat, părăsit. /a huhura + suf. ~ez

huhurez m. Mold. Zool. ciof. [V. hurez, cu inițiala reduplicată].

huhuréz, V. cĭuhurez.

orez^2[1] sm vz huhurez

HURÉZ s. m. V. huhurez.

hurez m. Zool. Mold. ciuhurez; fig. am ajuns a mă face hurez AL. [Onomatopee: hur! (cu sufixul ez), strigătul buhei].

cĭuhuréz m., pl. jĭ (d. cĭuh, cĭuhă cu suf. -rez, ca’n titirez). Vest. Un fel de bufniță mare cu doŭă moțurĭ, ca niște urechĭ (otus vulgaris orĭ strix otus). – Și cihurez, cĭuhurete; în Olt. cĭurez, în est (pin asimilarea luĭ cĭu în hu) huhurez, în nord hurez.

huréz, V. cĭuhurez.

huhuréz s. m., pl. huhurézi

huhuréz s. m., pl. huhurézi

huhurez, -zi.

HUHURÉZ s. (ORNIT.; Strix) ciuf, ciuhurez, (reg.) huhurete.

HUHUREZ s. (ORNIT.; Strix) ciuf, ciuhurez, (reg.) huhurete.

HUHURÉZ, huhurézi, s. m. ~ (din huhura + suf. -ez [DAR] sau din magh., prin încrucișare între huhog (= a striga [despre bufniță], a huhura) și bagoly (= cucuvea) [Cihac] sau din ciuhurez [Tiktin și Scriban])

HURÉZ, hurézi, s. m. (Var.) Huhurez. (cf. huhurez)

huhuréz, huhurezi, s.m. – (ornit.) Pasăre răpitoare de noapte, asemănătoare cu bufnița (Strix aluco; Strix urelensis). ♦ (onom.) Huhurezi, poreclă pentru locuitorii din Negreia (AER, 2010), Preluca, Chiuzbaia și Ciolt. – Din huhura „a scoate sunete caracteristice speciei” (onomatopee) + suf. -ez (DA, cf. DER; DEX, MDA).

Horez (Horezu, Hurez, Hurezu), m-re în jud. Vâlcea (satul Romanii de Jos, orașul Horez), important și valoros complex monastic, cel mai vast ansamblu de arhitectură medievală din Țara Românească, principala ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu. Ansamblul m-rii cuprinde m-rea propriu-zisă (1690-1697), bolnița, ctitorie a doamnei Maria (1696), Schitul sf. Apostoli, ctitorit de starețul Ioan (1698) și Schitul sf. Ștefan (1703), ctitorit de Ștefan, fiul lui Constantin Brâncoveanu. Aici a luat naștere în sec. 18 și a funcționat vestita Școală de pictură de la Horez. Bogată colecție de artă (icoane, argintărie, cărți vechi ș.a.). Întregul complex a fost restaurat între 1960 și 1975.

Hurez (Hurezu) v. Horez (Horezu).

HUREZ, complex monastic situat în satul Romanii de Jos (subordonat orașului Horezu), jud. Vâlcea, principala ctitorie a domnului Constantin Brâncoveanu. Cuprinde mai multe clădiri (Casa Domnească, paraclisul cu hramul Nașterea Domnului, chiliile cu două niveluri), construite în anii 1690-1697, înconjurate de un zid de incintă, biserica mănăstirii cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena, bolnița cu biserica Adormirea Maicii Domnului (ctitorie din 1696-1699 a Mariei Brâncoveanu) și schiturile Sfinții Apostoli Petru și Pavel și Sf. Ștefan. Biserica principală a mănăstirii H., Sfinții Împărați Constantin și Elena, a fost construită în anii 1690-1693 de meșteri conduși de Manea (vătaful zidarilor), Istrate (lemnarul) și Caragea Vucașin (pietrarul), ale căror portrete apar pictate în pridvor. În interior, biserica păstrează picturi murale originale executate în anii 1693-1704 de zugravul Constantinos (grec de origine), ajutat de Ioan, Andrei, Stan, Neagoe și Ioachim. Amplu tablou votiv (în pronaos), cu o galerie de portrete înfățișându-l pe Constantin Brâncoveanu împreună cu familia sa. Complexul monahal a fost reparat și restaurat în mai multe rânduri (1827, 1872, 1907-1912, 1954-1964, 1970-1975 și în 1994, 1996, 1997, cu sprijinul Băncii Naționale a României). În timpul lui Constantin Brâncoveanu, mănăstirea H. a funcționat ca un important centru de cultură, având o mare bibliotecă și o renumită școală de zugravi. Tot aici, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a sanctificat pe Constantin Brâncoveanu, pe fiii săi (Constantin, Ștefan, Radu, Matei), precum și pe sfetnicul său Ianache; figurează în sinaxar la 16 aug.