huceag sn [At: I. IONESCU, D. 420 / V: hiște~, huse~ / Pl: ~uri / E: ucr хушчак] (Reg) Pădure mică, tânără și deasă Si: huci (2) Cf: crâng, tufiș.

HUCEÁG, huceaguri, s. n. (Regional) Pădure mică, tînără și deasă; tufiș, hățiș, crîng. În vale, apele rîului scînteiau la soare și huceagurile își țineau nemișcate în lumină verdeața lor bogată. SADOVEANU, O. I 120. Al serii vînt va bate etern peste huceaguri... Tu iar vei juca hora, pierdută prin șireaguri. COȘBUC, P. II 193. La mijloc de codru des Toate păsările ies, Din huceag de aluniș La voiosul luminiș. EMINESCU, O. I 215.

HUCEÁG ~uri n. pop. Pădure tânără și deasă; crâng. /<ucr. hušțak

huceag n. Mold. huciu mic: toate păsările ies din huceag de aluniș EM.

huceág, V. hucĭ.

1) hucĭ n., pl. urĭ, și huceág n., pl. urĭ și ege (rudă cu rut. hušca, ceh. húšč, desime, rut. huščak, desiș, d. vsl. gonstŭ, des. V. huște). Est. Desiș de copăceĭ și plante agățătoare, tîhlăriș. Hucĭ-margina, V. margine. – În sud hugeac (Gr. N. 434) și hugĭ (rev. I. Crg. 7, 154), în Munt. vest higĭ (Od. Psevd. 99); la Cant. hincĭ și hingĭ. V. hățiș.

huceág (reg.) s. n., pl. huceáguri

huceág s. n., pl. huceáguri

HUCEÁG s. v. crâng, desiș, hățiș, stufăriș, tufăriș, tufiș.

huceag s. v. CRÎNG. DESIȘ. HĂȚIȘ. STUFĂRIȘ. TUFĂRIȘ. TUFIȘ.