harang sn [At: ANON. CAR. / V: ~răng, harâng, hărang / Pl: ~uri și (rar) ~nge / E: mg harang] (Mgm; Ban) Clopot.

haráng și harî́ng n., pl. urĭ (ung. harang, a. î. Cp. cu barangă). Ban. Olt. Trans. Clopot (la biserică). – În Meh. (rTP. 1, 105) arî́ng.

haráng (-ắngi), s. n. – (Trans., Banat) Clopot. – Var. (Olt.) harîng. Mag. harang (DAR; Scriban; Gáldi, Dict., 134). – Der. barangă, s. f. (animal care servește de călăuză celorlalte; gălăgios, palavragiu), prin contaminare cu mag. beregni „a mugi”. Pare fantastică ipoteza lui Philippide, Viața rom., 1 (1916), p. 216, care pleacă de la barangos, ngr. βαράγγοι, populație care a trăit în Evul Mediu în bazinul Dunării, pentru a-l explica pe barangă, ca și pe baragladină și toponimul Bărăgan; cf. Bogrea, Lui N. Iorga, Omagiu, Craiova, 1922, p. 51-63. De la barangă sau de la mag. beregni provine bărăngi, vb. (a striga, a țipa) și bărăni, vb. (Trans., Mold., a insista, a pisa; a rîvni), pe care Cihac, II, 479, dorea să-l derive din mag. várni, de la várás „așteptare”.