hagiu^[1] sm [At: (a. 1740) URICARIUL XXIV, 442 / V: ~gi / Pl: ~ii / E: tc hagi] 1 Creștin care a călătorit la Ierusalim. 2 Musulman care a călătorit la Meca. 3 (Pex) Pelerin. 4 (Îf ~gi) Titlu dat persoanelor care au făcut o astfel de călătorie.

HAGÍU, hagii, s. m. (Învechit) Creștin sau musulman care a făcut un pelerinaj și s-a închinat la locurile considerate de religiile respective ca fiind sfinte. Tartanul ei de cașmir, cadou adus din Ierusalim de un unchi hagiu! BASSARABESCU, S. N. 35. Bătrînul s-a dus la hagialîc și s-a întors... «hagiu». DELAVRANCEA, H. TUD. 23. Socrul meu... e și hagiu. ALECSANDRI, T. 1224. – Variantă: agíu s. m.

HAGÍU ~i m. înv. 1) Persoană care a fost să se închine la locurile sfinte. 2) Titlu pe care îl primea cel care făcea o astfel de călătorie. /<turc. haci

hagiu m. 1. cel ce s’a dus să se închine la locurile sfinte (Ierusalim, Meca); 2. titlu onorific ce se dobândia după întoarcerea dintr’o asemenea călătorie (și sub forma hagi): hagiul a pretins să ședem în casa lui AL. Ginerele lui Hagi Petcu Al. [Turc. HADJI].

hagíŭ m. (turc. [d. ar.] haği, pelerin). Creștin care a vizitat Ĭerusalimu. Musulman care a vizitat Meca și Medina. – Rar saŭ vechĭ agíŭ. Fem. hagiĭcă (bg. hağiĭka), pl. e. Ca titlu onorific hagi-, precum: Hagi-Tudose.

agiu^2[1] sn vz hagiu

hagi^[1] sm vz hagiu

AGÍU s. m. v. hagiu.

hagì m. V. hagiu.

agíŭ, V. hagiŭ.

hagíu s. m., art. hagíul; pl. hagíi, art. hagíii (-gi-ii)

hagíu s. m. (în nume proprii Hagi-), art. hagíul; pl. hagíi, art. hagíii

hagiu, -gii pl. a.

hagíu (hagíi), s. m. – Pelerin, mai ales la Ierusalim sau, cu referire la musulmani, la Mecca. – Mr. hagiu, aghiu. Tc. haci (Șeineanu, II, 194; Ronzevalle 80), cf. ngr. χατζῆς, alb. haği, bg. hadžiia, sb. haği(ja); cuvîntul tc. provine din ngr. ἄγιος „sfînt”. – Der. hagealîc, s. n. (pelerinaj), din tc. hacilik; hagiică, s. f. (femeie care face pelerinaj).