hâlbe sfp [At: ȘEZ. III, 15 / V: hel~ / E: nct] (Trs; Buc) Spălătură de vase cu care se hrănesc porcii Cf lături.

hî́lbe f.pl. și hî́lburĭ n. pl. (cp. cu bolbotină, ca hoștină-boștină, hîltîcîĭ-bîltîcîĭ ș. a.). Nord. Lătúrĭ, zoĭ: Spală-țĭ, mamă, blidele Și dă mîndreĭ hîlbele (Șez. 31, 106). – În Trans. și hîlbăríĭ: Să-șĭ otrăvească trupu cu hîlbăriile lor drăceștĭ (adică cu „rachiu Jidanilor”. Rebr. 1, 30).

HÂLBE s. pl. v. lături, spălătură, zoaie.

hîlbe s. pl. v. LĂTURI. SPĂLĂTURĂ. ZOAIE.

hîlbe s. f. pl. – (Trans., Bucov.) Lături, zoaie. Origine expresivă, ca în rădăcina bîlb-. – Der. hîlbări, vb. (a se bălăci); hîlboană, s. f. (vîrtej), cf. bulboană; var. hîlboacă, cf. bolboacă și slov. chlboky, din sl. glǫbŭkŭ „profund”, de unde provin și toponimele Glîmbocata, Hliboca, Hîlboca, etc.; hîlbărie, s. f. (poțiune, leac), cuvînt rar, folosit de Rebreanu.

hấlbe, s.f., pl. – (reg.) Resturi alimentare ce rămân de la masă. În amestec cu apă (= lătúri), se dau la animale: „Cu hâlbele de pă masă” (Papahagi, 1925: 207). (Trans., Maram., Bucov.). – Et. nec. (MDA); creație expresivă, cf. rad. bâlb- (DER).

hấlbe, s.f., pl. – (la pl.) Resturi alimentare ce rămân de la masă. În amestec cu apă (lătúri), se dau la animale: „Cu hâlbele de pă masă” (Papahagi 1925: 207). Termenul circulă în Transilvania și Bucovina. – Et. nec. (MDA).