gropiță sf [At: NECULCE, ap. LET. II, 270/1 / Pl: ~țe / E: groapă + -iță] 1-2 (Șhp) Groapă (7) (mică). 3 (Spc) Adâncitură mică în obraz, în bărbie sau la mâini pe care o au unii oameni (grași). 4 (Înv) Mormânt.

GROPÍȚĂ, gropițe, s. f. 1. Diminutiv al lui groapă (1).Se duse și el la marginea unui eleșteu, săpă o gropiță, se plecă pînă își atinse buzele de marginea gropiței și strigă acolo înfundat. ISPIRESCU, U. 112. 2. Mică adîncitură care se formează în obrajii unor oameni cînd rîd, sau pe care o au unii oameni în bărbie ori pe dosul mîinii, la încheieturile degetelor. Prinsei... să-i observ mîna cea frumoasă cu mici gropițe la încheieturi. La TDRG. Cînd zîmbea, închidea din ochi și făcea gropițe drăgălașe în obraz, în bărbie și încă una în tîmpla stîngă, la coada sprincenei. VLAHUȚĂ, O. A. 53. E frumoasă, se-nțelege... Ca copiii are haz, Și cînd rîde face încă Și gropițe în obraz. EMINESCU, O. I 159.

GROPÍȚĂ ~e f. (diminutiv de la groapă) Adâncitură mică pe care o au unii oameni în obraji (în timpul râsului) sau în bărbie. /groapă + suf. ~iță

gropiță f. 1. groapă mică; 2. Anat. cavitate mică: gropița bărbiei.

gropíță f., pl. e (d. groapă). Mică adîncătură pe față, cum fac uniĭ cînd rîd orĭ cum aŭ alțiĭ în bărbie.

gropíță s. f., g.-d. art. gropíței; pl. gropíțe

gropíță s. f., g.-d. art. gropíței; pl. gropíțe

GROPÍȚĂ s. gropușoară.

GROPIȚĂ s. gropușoară.