FRÚNTE, frunți, s. f. 1. (La oameni) Partea superioară a feței, formată din osul frontal, cuprinsă între sprâncene și păr și mărginită lateral de tâmple; (la animale) partea dinainte a capului, imediat deasupra ochilor. 2. Cap; față, chip. 3. Fig. (Adesea articulat) Tot ce este mai bun, mai ales, mai de seamă, ceea ce este de calitate superioară; persoană care se distinge, care se relevă primul (dintre alții). ◊ Loc. adj. De frunte = care ocupă locul întâi, care este de primul rang. ◊ Loc. adv. În frunte sau (loc. prep.) în fruntea cuiva (sau a ceva) = în față, înainte (față de cineva sau de ceva); fig. în locul întâi, de cinste, de conducere. ♦ Lichid obținut la începutul unei distilări fracționate. – Lat. frons, -ntis.

frunte sf [At: DOSOFTEI, V. S. 152 / Pl: ~nți / E: ml frons, -ntis] 1 (La oameni) Partea superioară a feței, formată din osul frontal, cuprinsă între sprâncene și păr și mărginită lateral de tâmple. 2 (La animale) Partea dinainte a capului, imediat deasupra ochilor. 3 (Pop) Partea de sus a unui lucru Si: cap (126). 4 (Pop) Partea din față a unui lucru Si: față. 5 (Înv) Avangardă a unei armate. 6 (Trs) Grindă orizontală, situată deasupra marginii frontale a vetrei, care susține hornul. 7 (Fig; adesea art) Tot ceca ce este mai important. 8 (Fig; adesea art) Ceea ce este de calitate superioară. 9 (Fig; adesea art) Persoană care se distinge printre alții prin calități excepționale. 10 (Fig; adesea art) Fruntaș (1). 11 (Îla) De ~ Care ocupă locul întâi. 12 (Îal) Care este de prim rang. 13 (Îal) De calitatea întâi. 14 (Îlav) În ~ Înainte (față de cineva sau de ceva). 15 (Îlpp) În ~a (cuiva sau a ceva) Înaintea (cuiva sau a ceva). 16-17 (Fig; îal) În locul întâi. 18-19 (Îal) În locul de cinste. 20-21 (Îal) În locul de conducere. 22 Lichid obținut la începutul unei distilări fracționate.

FRÚNTE, frunți, s. f. 1. (La oameni) Partea superioară a feței, formată din osul frontal, cuprinsă între sprâncene și păr și mărginită lateral de tâmple; (la animale) partea dinainte a capului, imediat deasupra ochilor. 2. Cap; față, chip. 3. Fig. (Adesea articulat) Tot ce e mai bun, mai ales, mai de seamă, ceea ce e de calitate superioară; persoană care se distinge, care se relevă primul (dintre alții). ◊ Loc. adv. În frunte sau (loc. prep.) în fruntea cuiva (sau a ceva) = în față, înainte (față de cineva sau de ceva); fig. în locul întâi, de cinste, de conducere. ♦ Lichid obținut la începutul unei distilări fracționate. – Lat. frons, -ntis.

FRÚNTE, frunți, s. f. 1. (La oameni) Partea de sus a feței, între sprîncene și păr, mărginită lateral de tîmple; (la animale) partea dinainte a capului imediat deasupra ochilor. Fruntea aceea înaltă, pe care o cunoscuse cîndva tînără și senină, acum era cărunțită de grijă, deasupra unor ochi care se aspreau necontenit. SADOVEANU, F. J. 354. [Armăsarul] cel din stînga, care are o pată roșcată în frunte, își joacă nervos coama lungă. CAMIL PETRESCU, O. I 474. Iat-o! Plină despre munte Iese luna din brădet Și se-nalță, încet-încet, Gînditoare ca o frunte De poet. COȘBUC, P. I 48. ◊ Fig. Cu fruntea-n țărînă conacele cad. TULBURE, V. R. 38. Cîteodată, în amurgul serii, pe cînd cele din urmă raze apuneau pe fruntea Caucazului străbun, stam în cerdacul casei și vorbeam de viitor. DUNĂREANU, CH. 59. Vîntul pleacă fruntea teiului mirositor. MACEDONSKI, O. I 96. 2. (La oameni, luînd partea drept întreg) Față, chip; cap. Aceleași gînduri negre ni se zugrăvesc pe frunte. DAVILA, V. V. 178. Sub brazi la rădăcină tu fruntea să ți-o pleci. COȘBUC, P. I 134. 3. Fig. (De obicei articulat, adesea urmat de o determinare în genitiv) Tot ce e mai bun, mai ales, mai de seamă la un lucru; ceea ce e de calitate superioară; (cu referire la persoane) cel dintîi, primul (dintre alții), persoană care se distinge, care se relevă numaidecît. Fruntea făinii. ▭ Și la zor și la glumit, Brigadieru-i frunte. FRUNZĂ, S. 26. Antoane, tu ești poate fruntea minerilor, fruntea oamenilor, cum ar spune tată-meu. DAVIDOGLU, M. 26. Fruntea flăcăilor hotărăște la care cîrciumă să se rotunjească hora. STANCU, D. 169. ◊ Loc. adv. În frunte sau (loc. prep.) în fruntea cuiva (sau a ceva) = în față, înainte (față de cineva sau ceva); fig. în locul întîi, de cinste, de conducere. Cine-i în frunte la lucru, acela-i în frunte și la folos. CAMILAR, TEM. 32. Ghiță Lungu ținuse și discurs la așezarea sa în fruntea comunei. SADOVEANU, M. C. 199. Plutonierul, în fruntea celor patru jandarmi, se apropia cu pași rari. REBREANU, R. II 151. Ieșit-a-n cale-ales alai De sfetnici mulți și mult popor, Cu muzici multe-n fruntea lor. COȘBUC, P. I 56. O ceată de ofițeri călări, în fruntea cărora erau trei. NEGRUZZI, S. I 167. ◊ Loc. adj. De frunte = care ocupă locul întîi, care este de primul rang; de mîna întîi. Luna plină-nalță discul ei pe munte, Stoica. stă la masă cu cei mai de frunte. BOLINTINEANU, O. 69. Generalul Mavru, filolog și numismat de frunte, era de mai mulți ani în relațiune cu... Bolliac. GHICA, S. A. 143. Dar tu, Moțoace?... m-ai vîndut și pre mine, vei vinde și pre Tomșa; spune-mi, n-aș fi un nătărău de frunte cînd m-aș încrede în tine? NEGRUZZI, S. I 141. ♦ Lichid obținut la începutul unei distilări fracționate.

FRÚNTE ~ți f. 1) Partea din față a capului situată deasupra ochilor. 2) fig. mai ales art. Partea mai de valoare, mai de calitate; cremă. ◊ De ~ de vază; important. [G.-D. frunții] /<lat. frons, ~ntis

frunte f. 1. partea feței la om, între rădăcina părului și ochi; 2. partea dinainte a capului la animale; 3. fața, ca expresiune a sentimentelor: o frunte severă; 4. partea anterioară, întâiul rang: e totdeauna în frunte; 5. fig. floare, elită: fruntea negustorimii; de frunte, cel dintâiu, însemnat în felul său [Lat. FRONTEM].

frúnte f. (lat. frons, frontis, it. pg. fronte, eng. frunt, pv. fr. cat. front, sp.frente. V. fruncea, front). Partea fețeĭ dintre sprincene și părul capuluĭ. Fig. Fața ca expresiune a sentimentelor: o frunte severă. Parte anterioară, primu rînd: a fi frunte, a merge în fruntea armateĭ. Elită, floare: fruntea negustorimiĭ. De frunte, fruntaș, notabil: om de frunte.

frúnte s. f., g.-d. art. frúnții; pl. frunți

frúnte s. f., g.-d. art. frúnții; pl. frúnți

FRÚNTE s. 1. cap. 2. cap. (În ~ bucatelor.)

FRÚNTE s. v. cap, elită.

FRUNTE s. 1. cap, început. (~ coloanei.) 2. cap. (În ~ bucatelor.)

frunte s. v. CAP. ELITĂ.

frúnte (frúnți), s. f. – 1. Partea superioară a feței. – 2. Partea superioară, cap. – 3. Parte anterioară. – 4. Parte eminentă, cremă, elită. – Mr. frămte, frînte, megl. frînte, frunti, istr. frunte. Lat. frons, frontem (Pușcariu 658; Candrea-Dens., 657; REW 3533; DAR), cf. it., port. fronte, prov., cat. front, sp. frente; cf. și dubletul front. Der. fruntar, s. n. (scîndură care acoperă roata morii de grîu; legătură pentru frunte; curea peste fruntea calului; Trans., iconostas), cu suf. -ar (după Candrea-Dens., 658, direct din lat. *frontārium; după Pascu, Beiträge, 16, REW 3534 și DAR, din lat. frontāle); fruntarie, s. f. (înv., frontieră), cuvînt artificial, copiat după fr. frontière; fruntaș, s. m. (persoană importantă; caporal); fruntășie, s. f. (faptul de a fi fruntaș); fruntășime, s. f. (adunare de fruntași); frunțiș, adv. (direct; public); fruntos, adj. (cu fruntea mare); înfrunta, vb. (a arunca în față; a dojeni; a face un afront, a sfida), menționat din sec. XVII, der. cu pref. în- (după Candrea-Dens., 661, și DAR, direct din lat. *infrontāre, ipoteză puțin probabilă); înfrunt, s. n. (înv., afront), creație artificială de Negruzzi, pe baza fr. *affront; înfruntăciune, s. f. (înv., dojenire); înfruntător, adj. (violent, aspru); înfrunți, vb. (a începe, a tăia prima bucată); înfrunțeală, s. f. (acțiunea de a tăia prima bucată); sfruntat, adj. (obraznic, îndrăzneț, insolent), pe baza fr. effronté. – Din rom. provine rut. fruntaš „stăpîn” (Candrea, Elemente, 402). Cf. front, fruncea.

a trăi din sudoarea frunții expr. a-și câștiga existența prin muncă.

alivanti pour toujours și să mă pupi în cur! / în frunte! expr. (glum. vulg.) la revedere!

cu moț în frunte expr. (iron.) grozav, nemaipomenit; superior.

frunte înaltă expr. (iron.) chelie.