opțiuni
  • info

10 definiții pentru fin (s.m.)

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

FIN2, -Ă, fini, -e, s. m. și f. Persoană considerată în raport cu nașii săi (de botez sau de cununie). – Lat. *filianus.

FIN2, -Ă, fini, -e, s. m. și f. Persoană considerată în raport cu nașii săi (de botez sau de cununie). – Lat. *filianus.

fin2 sm [At: MOXA 387/35 / V: (înv) fiin (reg) hin / Pl: ~i / E: ml *filianus] 1 Bărbat considerat în raport cu nașii săi (de botez sau de cununie). 2 (Îe) A se sătura ~ul de nașul A bate tare (pe cineva). 3 (Reg; îe) A face (pe cineva) hin A bate (pe cineva).

FIN2, -Ă, fini, -e, s. m. și f. Persoană botezată sau cununată, considerată în raport cu nașii săi. Finii erau aproape toți mai săraci decît nașul. PAS, Z. I 175. Iar fina noastră llinca stă la vatră pe cînd scriem această carte. SADOVEANU, N. P. 279. La botez, ciobanul dărui finului său o oaie fătătoare. ISPIRESCU, L. 208.

FIN1 ~ă (~i, ~e) m. și f. (în ritualul creștin) Persoană privită în raport cu nașii săi (de botez sau de cununie). /<lat. filianus

fin m. cel botezat, în raport cu nașii săi. [Lat. *FILIANUS (din FILIUS)].

1) fin, -ă s. (lat. *filianus, d. filius, fiŭ, de unde și alb. fiján. D. rom. vine rut. fyin, fyna, fyiyna). Cel botezat în raport cu nașu luĭ. Cel cununat în raport cu nuniĭ luĭ.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

fin2 s. m., pl. fini

fin s. m., pl. fini

Dicționare etimologice

Explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

fin (fíni), s. m. – Băiat considerat în raport cu nașii săi (de botez sau de cununie). – Mr. h’il’in. Lat. *fῑlῑānus (Pușcariu 611; Philippide, II, 642; Densusianu, GS, II, 314; REW 3296; DAR), format pe baza lui fῑlius ca *patranus (› fr. parrain) pe baza lui pater, cf. alb. fijan, it. figliano „copil alăptat de doică”. Este cuvînt curent (ALR, II, 218). Cf. și lat. *filēnus › prov. felen „nepot, ginere”. Nu au valoare vechile der. propuse de Lexiconul de la Buda, p. 28 (din lat. affinis) și Cihac, II, 717 (din alb.). Der. fină, s. f. (fată considerată în raport cu nașii ei); finie, s. f. (înrudire spirituală). Din rom. provin rut. fijin, fijna, fylyna (Miklosich, Wander., 15; Candrea, Elemente, 407).

Dicționare de argou

Explică doar sensurile argotice ale cuvintelor.

fin, fini s. m. (intl.) victimă (a unui hoț, bătăuș, escroc, cartofor etc.).

Intrare: fin (s.m.)
substantiv masculin (M1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • fin
  • finul
  • finu‑
plural
  • fini
  • finii
genitiv-dativ singular
  • fin
  • finului
plural
  • fini
  • finilor
vocativ singular
  • finule
  • fine
plural
  • finilor
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

fin, finisubstantiv masculin
fină, finesubstantiv feminin

  • 1. Persoană considerată în raport cu nașii săi (de botez sau de cununie). DEX '09 DLRLC
    diminutive: finișor
    • format_quote Finii erau aproape toți mai săraci decît nașul. PAS, Z. I 175. DLRLC
    • format_quote Iar fina noastră llinca stă la vatră pe cînd scriem această carte. SADOVEANU, N. P. 279. DLRLC
    • format_quote La botez, ciobanul dărui finului său o oaie fătătoare. ISPIRESCU, L. 208. DLRLC
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.