fanfară sf [At: ALECSANDRI, P. II, 337 / V: famf~ / Pl: ~re / E: fr fanfare] 1 (Înv) Compoziție muzicală executată cu instrumente de suflat. 2 (Rar) Instrument de suflat din alamă. 3 Ansamblu muzical (militar) în care se cântă la instrumente de suflat și de percuție. 4 (Cng) Arie executată la corn.

FANFÁRĂ, fanfare, s. f. 1. Ansamblu muzical format numai din instrumente de suflat și de percuție și care aparține de obicei unei unități militare. Și, în sunet de fanfare, trece oastea lui întreagă. EMINESCU, O. I 144. Toți gustă din merinde, deșartă largi pahare, În sunetul metalic de vesele fanfare. ALECSANDRI, P. A. 140. 2. (Învechit) Bucată muzicală, adesea cu caracter solemn, executată cu instrumente de suflat și de percuție. Un sunet de corn... repeta cîteva ori d-a rîndul una din acele fanfare vînătorești, al căror ritm iute și chiar glumeț pare că se îngînă cu vibrațiunile melancolice și prelungite ale instrumentului ce le produce. ODOBESCU, S. III 96. Muzicile alese Întoană mari fanfare ce se unesc în sunet Cu-a clopotelor zvonuri. ALECSANDRI, P. III 337. ◊ Fig. Iubire e în razele de soare Și farmec în a codrului fanfară. VLAHUȚĂ, O. A. 84. Harmăsari... Scoțînd din piept fanfare de glas nechezător. ALECSANDRI, P. III 376.

FANFÁRĂ s.f. Formație muzicală compusă din instrumente de suflat și de percuție. ♦ Muzică compusă pentru instrumente de suflat și de percuție; arie executată din instrumente de alamă. [Var. famfară s.f. / < fr. fanfare, it. fanfara].

FANFÁRĂ s. f. 1. ansamblu muzical compus din instrumente de suflat și de percuție. ◊ muzică compusă pentru asemenea instrumente; arie executată de instrumente din alamă. 2. trompetă lungă, fără clape sau ventile, la intonarea unor semnale în spectacolele de operă. ◊ semnal de trompetă, adesea cu caracter solemn. (< fr. fanfare, it. fanfara)

FANFÁRĂ ~e f. 1) Orchestră constând din interpreți care cântă la instrumente de suflat și de percuție. 2) Piesă muzicală executată de un astfel de ansamblu. /<fr. fanfare

fanfară f. arie executată din trâmbițe și cornuri, muzică militară: în sunete de fanfare trece oastea lui întreagă EM.; fig. vesela fanfară ce buciumă prin nouri frumoasa primăvară AL.

*fanfáră f., pl. e (fr. fanfare, it. fanfára). Muzică compusă din trompete, flaute și tobe. V. orhestră.

famfară sf vz fanfară

FAMFÁRĂ s.f. v. fanfară.

fanfáră s. f., g.-d. art. fanfárei; pl. fanfáre

fanfáră s. f., g.-d. art. fanfárei; pl. fanfáre

fanfară

FANFÁRĂ s. muzică, (rar) capelă. (În parc cânta ~.)

FANFARĂ s. muzică, (rar) capelă. (În parc cînta ~.)

fanfară, cuvânt cu etimologie nesigură, având mai multe semnificații: 1. Piesă peentru trompete* și timpani* cântată de trupele de cavalerie. 2. Melodii pentru vânătoare, în general bicinia*, în 6/8, cântate de corni*. 3. Melodii războinice (aclamații sau semnale*) pe una sau mai multe voci (2), executate de instr. de suflat de alamă, cu ocazia sărbătorilor militare, defilărilor. 4. Sunet de trp., frecvent în trisonuri (v. acord). 5. O trompetă lungă, fără clape* sau ventile* (denumită și tr. „Aida”), folosită la intonarea unor semnale în spectacole de operă (ex. act. II din Fidelio de Beethoven, în Aida de Verdi); v. trompetă. 6. Ansamblu compus numai din instr. de suflat din alamă și lemn la care se adaugă o secție de percuție*, ce poate conține de la 20 la 150 de executanți. Crearea în sec. 19 a f. a impus un repertoriu* special, cunoscut sub numele de muzică pentru f., ce se execută de obicei în aer liber. El cuprinde marșuri*, dansuri*, muzică de promenadă (special compuse), precum și potpuriuri* din opere*, prelucrări (2) de muzică pop., transcrieri* pentru f. din repertoriul simf.: uverturi*, suite*, rapsodii*, fantezii (2) etc. V. meterhanea.