egoísm sn [At: GOLESCU, E. 330/21 / V: ~ízm / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: fr égoïsme] 1 Atenție exagerată față de sine însuși, manifestată prin căutarea satisfacerii exclusive a intereselor și a plăcerilor personale (în detrimentul celorlalți) Si: egocentrism, egotism, individualism. 2 (Rar) Tendință a membrilor unei familii sau a unui grup social de a subordona totul intereselor lor comune. 3 Ansamblu de instincte și de predispoziții propriu fiecărui individ, care servește la conservarea ființei sale.

EGOÍSM s. n. Atitudine de exagerată preocupare pentru interesele personale și de nesocotire totală a intereselor altora sau ale colectivității. Sub înfățișarea bonomă se pitea un egoism crunt. C. PETRESCU, Î. I 95.

EGOÍSM s.n. Preocupare, atenție exagerată față de propria persoană și de interesele personale, în dauna intereselor colectivității. [Pron. -go-ism. / < fr. égoïsme, cf. lat. ego – eu].

EGOÍSM s. n. preocupare exagerată față de propria persoană și de interesele personale, în dauna intereselor și drepturilor celorlalți. (< fr. égoïsme)

EGOÍSM n. Trăsătură morală care pune mai presus de toate interesele personale; iubire excesivă de sine. /<fr. égoïsme

egoism n. iubire excluzivă de sine însuș.

egoízm sn vz egoism

*egoízm n. (d. lat. égo, eŭ). Vițĭu omuluĭ care se gîndește numaĭ la interesu luĭ.

egoísm (iubire de sine) s. n.

egoísm s. n.

egoism.

EGOÍSM s. (înv.) siniubire. (De un ~ feroce.)

EGOISM s. (înv.) siniubire. (De un ~ feroce.)

Egoism ≠ altruism